<<previous  |  index  |  next>>

VI. Standarde de drepturile omului
în dreptul internaţional şi românesc

Constituţia României prevede că tratatele internaţionale în vigoare sunt parte integrantă din dreptul intern şi că, dacă există neconcordanţe, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.²¹¹ România este parte la tratate internaţionale şi regionale care o obligă să asigure dreptul copiilor la protecţie şi la îngrijire fără discriminare, inclusiv dreptul lor la sănătate, educaţie, informaţie şi viaţă privată. Aceste tratate includ Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, Convenţia privind Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor, Convenţia privind Drepturile Copilului ²¹² România este parte şi la Convenţia Europeană pentru Protejarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale (Convenţia Europeană) şi la Carta Socială Europeană.²¹³ Ambele tratate sunt instrumente ale Consiliului Europei. Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei, una dintre instituţiile principale ale Consiliului a adoptat şi o recomandare privind “Chestiunile etice ale infecţiei HIV în îngrijirea medicală şi socială”²¹⁴ care stabileşte liniile directoare privind felul în care persoanele care trăiesc cu HIV ar trebui să fie respectate în conformitate cu politicile de sănătate publică ale statelor membre ale Consiliului Europei.

Dreptul copiilor la protecţie şi îngrijire

Articolul 19 din Convenţia privind Drepturile Copilului cere ca statele parte la convenţie să ia toate măsurile adecvate pentru a proteja copiii de ”toate formele de violenţă fizică sau mentală, injurii sau abuz, abandon sau tratament neglijent, rele tratamente sau exploatare, inclusiv abuz sexual, în timp ce se află în grija părinţilor, a tutorilor sau a oricărei alte persoane care are copilul în îngrijire.” Articolul 20 (1) prevede că “un copil care este privat temporar sau permanent de mediul său familial, sau pentru care este în interesul său superior să nu rămână în acel mediu, va avea dreptul la protecţie specială şi la asistenţă asigurată de stat.” Această prevedere reia articolul 24(1) al Pactului Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice care garantează că fiecare copil are “dreptul la măsurile de protecţie necesare care decurg din calitatea sa de minor.”

Angajamentele regionale de drepturile omului ale României stabilesc obligaţii similare pentru a asigura că “copiii şi tinerii au dreptul la protecţie socială, legală şi economică adecvată” ²¹⁵ şi că sunt protejaţi de rele tratamente sau de abuz. Articolul 3 al Convenţiei Europene cere statelor să ia măsuri menite să asigure că persoanele nu sunt supuse la tortură sau la tratamente inumane şi degradante, inclusiv rele tratamente aplicate de indivizi privaţi. Aceste măsuri ar trebui să garanteze protecţia eficientă, în special, pentru copii şi alte persoane vulnerabile şi să includă etapele adecvate pentru a preveni relele tratamente de care autorităţile ştiu sau ar fi trebuit să ştie. ²¹⁶ Persoanele trebuie să dispună de un remediu eficient pentru prevenirea unor astfel de abuzuri şi de un mecanism pentru stabilirea responsabilităţii autorităţilor sau instituţiilor statului pentru acte sau omisiuni care implică încălcarea drepturilor. Compensarea pentru daunele nepecuniare care rezultă din încălcarea drepturilor ar trebui să fie un principiu disponibil ca parte a măsurilor de repunere în drepturi.²¹⁷

In ceea ce priveşte copiii afectaţi sau care au devenit orfani din cauza HIV, Comitetul pentru Drepturile Copilului (instituţia care interpretează Convenţia privind Drepturile Copilului) a interpretat articolele 3 (interesul superior al copilului), 20 (copiii privaţi de mediul lor familial) şi 25 (evaluarea tratamentului) din Convenţie ca incluzând condiţia ca statele să asigure asistenţă “în aşa fel încât, în măsura posibilităţilor, copiii să poată rămâne în structurile de tip familial existente.” Atunci când acest lucru nu este posibil, Comitetul le cere statelor să asigure “în măsura posibilităţilor, îngrijire alternativă de tip familial (de exemplu asistenţă maternală)” şi comentează că “orice formă de îngrijire instituţională pentru copii ar trebui să fie folosită numai ca ultimă soluţie.”²¹⁸

Articolul 23 din Convenţie recunoaşte dreptul adiţional al copiilor cu dizabilităţi mentale sau fizice de a beneficia de îngrijiri speciale şi, în măsura resurselor disponibile, de asistenţă adecvată “structurată pentru a asigura că copilul cu deficienţe are acces efectiv şi beneficiază de educaţie, pregătire, servicii de îngrijire medicală, servicii de reabilitare, pregătire pentru angajare şi oportunităţi de recreere care să permită atingerea unei integrări sociale şi a dezvoltării individuale cât mai reuşite cu putinţă, inclusiv dezvoltarea sa culturală şi spirituală.”

Articolul 107 din Legea 272/2004 privind protejarea şi promovarea drepturilor copilului prevede servicii de zi, servicii de tip familial şi de tip rezidenţial pentru copiii în pericol de a fi neglijaţi sau abuzaţi.²¹⁹ Legea defineşte abuzul ca “orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.”²²⁰ Neglijarea copilului este definită ca “omisiunea, voluntară sau involuntară, a unei persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului.”²²¹ Legea interzice şi “pedepsele fizice de orice fel” şi privarea de drepturi care ar putea avea acelaşi rezultat ca neglijarea şi se aplică copiilor din familii sau “în orice instituţie care asigură protecţia, îngrijirea şi educarea copiilor.²²²

După notificarea cazului de abuz sau de neglijare a copilului, direcţia generală pentru asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivel local trebuie să ancheteze şi să asigure tipul de servicii care este necesar: de zi, de tip familial sau rezidenţial.²²³ Prin lege, reprezentanţii direcţiei generale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului au dreptul de a intra în instituţii şi în locuinţe private pentru a investiga informaţii privind abuzul şi neglijarea şi pot cere sprijinul poliţiei în aceste anchete.²²⁴ In cazurile de grave rele tratamente, Codul Penal prevede şi sancţiuni penale.²²⁵

Dreptul la protecţie împotriva discriminării

Articolul 2 din Convenţia privind Drepturile Copilului cere ca statele să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că copiii sunt protejaţi împotriva discriminării “indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, originea naţională, etnică sau socială, proprietatea, dizabilitatea, statutul dobândit prin naştere sau în orice alt fel, al copilului sau al părinţilor sau tutorilor săi.” Comitetul pentru Drepturile Copilului a interpretat “alt statut” ca incluzând şi statutul HIV/SIDA al copilului sau al părinţilor săi.”²²⁶ Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, Convenţia pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor şi Convenţia Europeană pentru Protecţai Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale conţin protecţii similare şi sunt aplicate copiilor şi adulţilor.²²⁷

In plus faţă de interzicerea discriminării, dreptul internaţional cere de asemenea statelor şi să ia măsurile pozitive necesare pentru a pune în practică acest drept. Comitetul privind Drepturile Copilului a subliniat “necesitatea de a asigura protecţie juridică, economică şi socială copiilor afectaţi pentru a le asigura accesul la educaţie, moştenire, locuinţă şi servicii de sănătate şi sociale, precum şi pentru a-i face să se simtă în siguranţă atunci când dezvăluie statutul lor sero-pozitiv sau pe cel al familiilor lor atunci când copiii consideră că este necesar.”²²⁸ Ghidul Director al Naţiunilor Unite privind HIV/SIDA şi Drepturile Omului recomandă ca “statele să adopte sau să asprească legislaţia anti-discriminare şi alte legi care asigură protecţia grupurilor vulnerabile, a persoanelor care trăiesc cu HIV/SIDA şi a persoanelor cu dizabilităţi împotriva discriminării atât în sectorul public cât şi în cel privat… şi să asigure remedii civile şi administrative rapide şi eficiente.”²²⁹

Legea 48/2002 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare defineşte discriminarea ca: “orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă…care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale ori a drepturilor recunoscute prin lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.”²³⁰ In 2004 legea a fost modificată pentru a include în mod explicit HIV între categoriile protejate.²³¹ Legea prevede existenţa unui Consiliu Naţional pentru Combaterea Discriminării care are mandatul de a investiga plângerile, de a da mici amenzi şi de a propune măsuri afirmative dar până acum folosirea acestui mecanism a fost limitată (vezi secţiunea V, de mai sus).

Legea 48/2002 permite de asemenea victimelor discriminării să aducă un caz în faţa instanţelor civile şi să solicite daune şi restabilirea situaţiei anterioare existente înainte de săvârşirea actului de discriminare.²³² Cu toate acestea, astfel de acţiuni necesită mai mult timp, resurse şi pregătire decât sunt disponibile pentru multe dintre persoanele care trăiesc cu HIV sau pentru ONGurile care lucrează în acest domeniu.²³³

Dreptul la cel mai înalt standard de sănătate

Toţi oamenii au dreptul să se bucure de cel mai înalt standard posibil de sănătate mentală şi fizică, un drept garantat de Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, Convenţia privind Drepturile Copilului şi de Convenţia pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor.²³⁴ Acest drept impune statelor o obligaţie de a lua măsurile necesare pentru prevenirea, tratamentul şi controlul epidemiilor şi al altor boli.²³⁵ Comitetul însărcinat cu interpretarea Convenţiei a declarat că “instituţiile de sănătate, bunurile şi serviciile trebuie să fie accesibile tuturor, mai ales celor mai vulnerabili şi grupurilor marginalizate din populaţie, în drept şi în practică, fără discriminare în baza oricăruia dintre criteriile interzise,” care includ “starea de sănătate (inclusiv HIV/SIDA).”²³⁶

Dreptul la cel mai înalt standard de sănătate posibil este subiectul “realizării progresive" ceea ce implică “obligaţia specifică şi continuă [a statelor membre] de a face paşi către realizarea deplină a acestui drept cât mai repede şi cât mai eficient cu putinţă.”²³⁷ Statele trebuie să garanteze anumite obligaţii fundamentale ca parte a dreptului la sănătate. Acestea includ: asigurarea accesului nediscriminatoriu la facilităţile de sănătate, în special pentru grupurile vulnerabile şi marginalizate; asigurarea medicamentelor esenţiale; asigurarea distribuirii echitabile a tuturor facilităţilor de sănătate, a bunurilor şi serviciilor; adoptarea şi implementarea unei strategii naţionale de sănătate publică şi a unui plan de acţiune cu criterii şi termene clare, asigurarea îngrijirii reproductive şi maternale; luarea de măsuri pentru a preveni, trata şi controla epidemiile şi bolile endemice; îmbunătăţirea educaţiei şi a accesului la informaţie pentru chestiuni importante de sănătate.²³⁸ Conform Comitetului însărcinat cu interpretarea Convenţiei, pentru a justifica eşecul în îndeplinirea acestor obligaţii minime, folosind scuza absenţei resurselor disponibile, un stat membru “trebuie să demonstreze că toate eforturile au fost depuse pentru a folosi toate resursele care îi sunt la dispoziţie în încercarea de a satisface, în mod prioritar, aceste obligaţii minimale.”²³⁹

In opinia Comitetului pentru Drepturile Copilului, obligaţiile statelor parte “se extind la a se asigura că copiii au acces susţinut şi egal la tratament şi îngrijire comprehensive, inclusiv medicaţia necesară conexă HIV, bunuri şi servicii, pe baze non-discriminatorii.”²⁴⁰ Exprimându-şi îngrijorarea că “copiii cu dizabilităţi, indigeni, copiii aparţinând minorităţilor, copiii care trăiesc în zone rurale, copiii care trăiesc în sărăcie extremă sau copiii care sunt în alt fel marginalizaţi de societate” ar putea să nu reuşească să acceseze serviciile de sănătate conexe HIV care sunt disponibile, Comitetul a notat că statele parte “trebuie să se asigure că serviciile sunt asigurate tuturor copiilor care trăiesc în graniţele lor.”²⁴¹

Recunoscând că adolescenţii au nevoi speciale de dezvoltare şi de sănătate, Comitetul pentru Drepturile Copilului a subliniat mai departe că dreptul la sănătate obligă statele “să se asigure că adolescenţii au acces la informaţii care sunt esenţiale pentru sănătatea şi dezvoltarea lor şi că au oportunităţile de a participa în deciziile care le afectează propria sănătate (în special prin consimţământul informat şi dreptul la confidenţialitate), să îşi însuşească abilităţile necesare pentru viaţă, să obţină informaţii adecvate şi potrivite vârstei şi de a avea alegeri legate de propriul comportament adecvate”; “să asigure că toţi adolescenţii au acces la facilităţi de sănătate, bunuri şi servicii, inclusiv serviciile de consiliere şi de sănătate pentru sănătatea mentală şi sexuală şi a reproducerii, de o calitate adecvată şi sensibilă la temerile adolescenţilor”; şi să implementeze măsuri pentru prevenirea bolilor mentale şi de promovare a serviciilor mentale pentru adolescenţi.”²⁴² Comitetul a specificat că:

Inainte ca părinţii să îşi dea consimţământul, adolescenţii trebuie să aibă şansa de a-şi exprima opiniile liber şi opiniilor lor trebuie să li se acorde greutatea cuvenită, în conformitate cu art. 12 al Convenţiei. In orice caz, dacă adolescentul este suficient de matur, consimţământul informat va fi obţinut de la acesta, concomitent cu informarea părinţilor dacă acesta este “interesul superior al copilului” (art.3)

In ceea ce priveşte confidenţialitatea şi viaţa privată şi tema conexă a consimţământului informat pentru tratament, statele parte trebuie să (a) adopte legi sau norme care să asigure faptul că consilierea confidenţială este asigurată adolescenţilor în aşa fel încât ei să poată să consimtă informaţi fiind. Astfel de legi sau regulamente trebuie să prevadă o vârsta pentru acest proces sau să se refere la capacitatea în dezvoltare a copilului; şi (b) să asigure pregătire personalului medical privind drepturile adolescenţilor la viaţă privată şi confidenţialitate şi de a fi informaţi în legătură cu tratamentul ales şi de a-şi da consimţămtul informat.²⁴³

Legea românească pentru protejarea drepturilor copilului garantează copiilor dreptul la accesul la servicii medicale şi la medicaţie adecvată situaţiei lor şi plătită de către stat. ²⁴⁴  Legea 584/2002 privind măsurile de prevenire a răspândirii SIDA în România şi protejarea persoanelor infectate cu HIV sau bolnave de SIDA garantează persoanelor care trăiesc cu HIV îngrijirea medicală specializată gratuită şi tratamentul anti-retroviral gratuit precum şi tratamentul pentru bolile asociate HIV.²⁴⁵ Facilităţile medicale şi doctorii sunt obligaţi să asigure îngrijiri în conformitate cu pregătirea lor şi simptomele pacientului. ²⁴⁶ Cu toate acestea, guvernul încă trebuie să adopte norme de implementare a legii 584/2002 bine articulate, în ciuda prevederilor din art.20 care statuează că “în 30 de zile de la data intrării în vigoare a legii, se va elabora şi se va supune aprobării, regulamentul de aplicare a prevederilor legii.” ²⁴⁷ Normele elaborate în noiembrie 2004, nu au făcut decât să repete obligaţia autorităţilor de a adopta norme, de a lua măsuri de prevenire şi măsuri de protecţie socială şi de a adopta norme în ceea ce priveşte confidenţialitatea informaţiilor, a tratamentului, a pregătirii profesionale şi a finanţării pentru diferitele activităţi conexe HIV, fără stabilirea unor termene limită clare, a unor sancţiuni şi responsabilităţi.²⁴⁸

Dreptul la educaţie

In conformitate cu dreptul internaţional, dreptul la educaţie este stabilit în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Pactul Internaţional privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale, Convenţia privind Drepturile Copilului şi de Convenţia pentru Eliminarea Tuturor Formelor de Discriminare împotriva Femeilor.²⁴⁹ Aceste instrumente specifică faptul că educaţia primară trebuie să fie “obligatorie şi gratuită pentru toţi.”²⁵⁰ Educaţia secundară, inclusiv educaţia în şcolile profesionale, trebuie să fie “disponibilă şi accesibilă pentru fiecare copil,” şi statele parte trebuie “să ia măsurile necesare, cum ar fi introducerea educaţiei gratuite şi oferirea de asistenţă socială în caz de nevoie.”²⁵¹In plus, Convenţia privind Drepturile Copilului obligă statele parte “să ia măsurile pentru a încuraja participarea regulată la şcoală şi reducerea ratelor de abandon şcolar.”²⁵²

Atât educaţia primară cât şi cea secundară trebuie să includă elemente de “disponibilitate, accesibilitate, acceptabilitate şi adaptabilitate.”²⁵³ Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale a definit disponibilitatea ca însemnând “instituţii şi programe educaţionale care funcţionează … care să fie disponibile în număr suficient în cadrul jurisdicţiei respective.”²⁵⁴Instituţiile educaţionale trebuie să fie accesibile tuturor fără discriminare, “să fie accesibile din punct de vedere fizic,” şi să fie “accesibile din punct de vedere financiar pentru toţi.” ²⁵⁵Comitetul a continuat arătând că că învăţământul primar ar trebui să fie “gratuit pentru toţi” şi că statele parte “trebuie să introducă în mod progresiv învăţământ secundar şi superior gratuit” ²⁵⁶ (vezi mai jos).

In conformitate cu Carta Socială Europeană, România şi-a asumat obligaţia de “a asigura copiilor şi tinerilor educaţie primară şi secundară gratuită precum şi să încurajeze participarea regulată la ore.”

Ca şi dreptul la sănătate, dreptul la educaţie este considerat “un drept cu realizare progresivă:” devenind parte la instrumentele internaţionale, un stat este de acord “să ia măsuri…conform maximului de resurse disponibile” pentru realizarea deplină a dreptului la educaţie. ²⁵⁷ Totuşi, chiar dacă dreptul la educaţie este un drept cu punere în practică progresivă, interdicţia disciminării nu este. Comitetul privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale a afirmat că “Interdicţia discriminării prevăzută în art.2(2) al Pactului [privind Drepturile Economice, Sociale şi Culturale] nu depinde nici de realizarea progresivă, nici de existenţa resurselor; se aplică deplin şi imediat tuturor aspectelor educaţiei şi include toate criteriile de discriminare interzise la nivel internaţional.” ²⁵⁸ Astfel, indiferent de resursele pe care le deţine, un stat trebuie să asigure educaţia “în baza oportunităţilor egale,” “fără discriminare de orice fel, indiferent de rasa, culoarea, sexul, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, originea naţională, etnică sau socială, proprietatea, dizabilitatea, naşterea sau alt statut al copilului.”²⁵⁹ “Alt statut” aşa cum am explicat mai sus include şi statutul HIV al copiilor sau părinţilor.

Comitetul pentru Drepturile Copilului a subliniat că copiii afectaţi de HIV trebuie să aibă acces egal la educaţie, afirmând că statele parte sunt obligate “să se asigure că educaţia primară este disponibilă pentru toţi copiii, infectaţi sau nu, orfani, sau afectaţi în alt fel de HIV/SIDA” şi că “statele parte trebuie să ia măsurile necesare pentru ca copiii afectaţi de HIV/SIDA să rămână în şcoală.”²⁶⁰

Legea românească prevede că educaţia primară şi secundară sunt gratuite şi că educaţia este obligatorie până la clasa a zecea sau până la optsprezece ani.²⁶¹  Dreptul la educaţie al copiilor care trăiesc cu HIV este specificat din nou în legea 584/2002, care prevede că “persoanele infectate cu HIV sau bolnave de SIDA au dreptul la protecţie socială şi tratament nediscriminatoriu în ceea ce priveşte dreptul lor la educaţie,” inclusiv integrarea lor în sistemul de educaţie formală. ²⁶²

Dreptul la Informaţie

Dreptul internaţional al drepturilor omului prevede dreptul “de a căuta, obţine şi disemina informaţie de toate tipurile,” care include informaţie privind sănătatea proprie.²⁶³ Convenţia privind Drepturile Copilului stabileşte obligaţia statelor de “a se asigura că toate segmentele societăţii, în particular părinţii cu copii, sunt informaţi, au acces la educaţie şi sunt susţinuţi în folosirea informaţiei esenţiale privind sănătatea copiilor.” ²⁶⁴ Comitetul pentru Drepturile Copilului a declarat în comentariul său general privind HIV/SIDA că copiii au dreptul să acceseze informaţie adecvată privind prevenirea HIV, subliniid că

Prevenirea eficientă HIV/SIDA cere statelor să se abţină de la cenzurarea, reţinerea sau informarea greşită în ceea ce priveşte date privind sănătatea, inclusiv educaţia şi informaţia sexuală, şi ca, în conformitate cu propriile obligaţii, să asigure dreptul la viaţă, supravieţuire şi dezvoltare a copilului (art.6). Statele parte trebuie să se asigure că copiii au abilitatea de a obţine informaţia şi abilităţile care să îi protejeze pe ei şi alte persoane care încep să îşi exprime sexualitatea. ²⁶⁵

Un aspect al dreptului la informaţie adecvată este dreptul copilului la informaţii privind propriul statut HIV:

Accesibilitatea consilierii HIV voluntare şi confidenţiale şi a serviciilor de testare, cu luarea în considerare a capacităţii copilului în continuă evoluţie, este fundamentală pentru drepturile şi sănătatea copiilor. Asemenea servicii sunt critice pentru abilitatea copiilor de a reduce riscul de a contacta sau transmite HIV, de a accesa servicii specifice de îngrijire HIV, de tratament şi susţinere şi de a-şi planifica mai bine viitorul propriu. In conformitate cu obligaţia lor din cadrul art. 24 al Convenţiei de a asigura că nici un copil nu este privat de dreptul său la accesul la serviciile de sănătate, statele parte trebuie să asigure accesul la consilierea HIV voluntară şi confidenţială şi la testare pentru toţi copiii. ²⁶⁶

Accesul la informaţii de sănătate este de asemenea esenţial pentru realizarea dreptului la cel mai înalt standard posibil de sănătate şi, în final, la dreptul la viaţă. ²⁶⁷  Articolul 12 al Pactului privind Drepturile Sociale, Economice şi Culturale obligă în mod expres guvernele să ia toate măsurile necesare pentru “prevenirea, tratamentul şi controlul bolilor epidemice,” cum ar fi HIV. ²⁶⁸ Organismul ONU responsabil cu monitorizarea implementării Pactului privind Drepturile Sociale, Economice şi Culturale a interpretat art. 12 ca implicând “stabilirea unor programe de prevenire şi de educaţie pentru temeri legate de comportamentul care poate afecta sănătatea aşa cum sunt bolile cu transmitere sexuală, în particular HIV/SIDA.” ²⁶⁹ Cu un limbaj similar cu cel al Comitetului pentru Drepturile Copilului, Comitetul pentru Drepturile Economice, Sociale şi Culturale a notat mai departe:

Statele ar trebui să se abţină de la limitarea accesului la contraceptive şi la alte măsuri de a menţine sănătatea sexuală şi a reproducerii, de la cenzură, de la reţinerea sau falsa reprezentare în mod intenţionat a informaţiei legate de sănătate, inclusiv educaţia şi informaţia sexuală, precum şi de la prevenirea participării oamenilor la chestiunile legate de sănătate… statele ar trebui să se asigure şi că terţii nu limitează accesul oamenilor la informaţii şi servicii privind sănătatea. ²⁷⁰

Comitetul pentru Drepturile Copilului a afirmat că “accesibilitatea serviciilor de consiliere şi de testare HIV confidenţiale şi voluntare, acordându-se atenţia cuvenită capacităţilor în evoluţie ale copilului, este fundamentală pentru drepturile şi sănătatea copilului.” ²⁷¹

Carta Europeană Socială stabileşte că în scopul exercitării dreptului la protecţia sănătăţii, statele trebuie să ia măsuri “pentru a asigura facilităţile de consiliere şi educaţionale pentru promovarea sănătăţii şi încurajarea responsabilităţii individuale în chestiunile de sănătate.” ²⁷²

Legea românească 46/2003 privind drepturile pacientului obligă doctorii să informeze pacienţii privind diagnosticul lor, starea generală de sănătate, evoluţia bolii şi tratamentul recomandat precum şi alternativele, dar această prevedere nu este pusă în aplicare în cazul copiilor şi al tinerilor care trăiesc cu HIV dacă părinţii şi tutorii refuză dezvăluirea diagnosticului (vezi secţiunea IV de mai sus). ²⁷³ Legea 584/2002 stabileşte o obligaţie pentru diseminarea informaţiei despre transmiterea HIV şi despre comportamentul adecvat în legătură cu o persoană care trăieşte cu HIV în toate instituţiile de învăţământ, precum şi diseminarea de informaţii către publicul larg, privind HIV şi transmiterea sa. ²⁷⁴

Dreptul la viaţă privată

Dreptul internaţional cere statelor să protejeze indivizii împotriva “interferenţelor arbitrare sau nelegale” cu “viaţa privată, de familie, domiciliu şi corespondenţă” şi împotriva “atacurilor ilegale la onoare şi reputaţie.” ²⁷⁵ In interpretarea acestui drept, Comitetul pentru Drepturile Copilului a afirmat că statele “trebuie să protejeze confidenţialitatea rezultatelor testelor HIV…inclusiv în cadrul facilităţilor sociale şi de sănătate şi informaţiile privind statutul HIV al copiilor nu poate fi dezvăluit terţilor, inclusiv părinţi, fără consimţământul copilului.” ²⁷⁶ In interpretarea prevederii paralele din Pactul pentru Drepturile Civile şi Politice, Comitetul pentru Drepturile Omului specifică mai departe că statele trebuie să ia măsuri eficiente “să se asigure că informaţia privind viaţa privată nu ajunge în mâinile persoanelor care nu sunt autorizate prin lege să o primească, proceseze şi să o folosească şi că nu este niciodată folosită pentru scopuri incompatibile cu Convenţia,” şi că persoanele au dreptul de a solicita rectificarea sau eliminarea dosarelor care conţin date personale incorecte sau date colectate sau procesate contrar legii. ²⁷⁷

La nivel regional, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Comitetul European pentru Drepturi Sociale şi Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei au abordat subiectul esenţial al vieţii private şi al confidenţialităţii în ceea ce priveşte sănătatea şi statul HIV al persoanei. In cazul Z v. Finland, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a considerat că:

. .. protecţia datelor personale, inclusiv a datelor personale medicale este de importanţă fundamentală pentru ca persoana să se bucure de exercitarea dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie aşa cum a fost garantat de Art.8 din Convenţie…Respectarea confidenţialităţii datelor de sănătate este un principiu fundamental în sistemele juridice ale tuturor statelor contractante ale Convenţiei. Este important nu numai să fie respectat sentimentul de viaţă privată al pacientului dar şi să îi fie păstrată încrederea în profesia medicală şi în serviciile medicale în general.

Fără o astfel de protecţie, persoanele care necesită asistenţă medicală pot avea reţineri în a dezvălui astfel de informaţie de natură intimă şi personală, care ar fi necesară pentru a obţine tratamentul adecvat şi chiar în a încerca să obţină astfel de asistenţă, punând astfel în pericol sănătatea proprie şi, în cazul unor boli transmisibile, sănătatea comunităţii…

Legea internă trebuie astfel să includă garanţii adecvate pentru a preveni orice comunicare sau dezvăluire a datelor personale de sănătate care nu ar fi în conformitate cu garanţiile din articolul 8 din Convenţie…   

….  Consideraţiile de mai sus sunt în mod particular valabile în ceea ce priveşte protejarea confidenţialităţii informaţiilor privind infectarea cu HIV a unei persoane. Dezvăluirea unor astfel de date poate afecta în mod dramatic viaţa privată şi de familie, precum şi poziţia socială şi angajarea, prin expunerea sa oprobriului şi riscului ostracizării. Din acest motiv ar putea şi să descurajeze persoanele în a încerca să obţină diagnosticul sau tratamentul şi subminează orice eforturi de prevenire din partea comunităţii pentru a limita pademia…²⁷⁸

Comitetul de Miniştrii al Consiliului Europei a stabilit linii directoare pentru punerea în aplicare a confidenţialităţii în politicile de sănătate publică în recomandările sale privind “aspectele etice ale infectării cu HIV în îngrijirile de sănătate şi în facilităţile sociale.” ²⁷⁹ Legea românească include unele prevederi care ar trebui folosite pentru protejarea drepturilor persoanelor care trăiesc cu HIV, dar aceste prevederi nu au mecanisme de punere în practică eficiente şi nu acoperă toate tipurile de încălcări ale confidenţialităţii. Legea 584/2002 stabileşte că angajaţii, funcţionari publici care au acces la date şi angajaţii sistemului de sănătate trebuie să menţină confidenţialitatea datelor care îi privesc pe cei care trăiesc cu HIV dar legea nu stabileşte sancţiuni pentru cei care încalcă confidenţialitatea. ²⁸⁰ In plus, aceste categorii nu includ multe dintre poziţiile despre care se ştie că sunt în mod frecvent sursele încălcării confidenţialităţiii, inclusiv profesori, primari, asistenţi sociali, agenţi poştali şi personalul direcţiilor locale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului.

O lege adoptată ulterior tratează mai în amănunt subiectul confidenţialităţii informaţiilor medicale dar este aplicată numai personalului medical şi nu are sancţiuni clare şi eficiente. Legea 46/2003 privind drepturile pacientului afirmă că “toate informaţiile privind starea pacientului, tratamentul, datele persoanle sunt confidenţiale chiar şi după decesul pacientului” şi “informaţiile confidenţiale pot fi date doar atunci când pacientul este de acord în mod explicit sau atunci când legea creează o obligaţie clară.” ²⁸¹ Legea afirmă că “dacă personalul medical nu respectă confidenţialitatea datelor pacientului şi a actului medical, precum şi alte drepturi ale pacientului, vor fi aplicate măsuri disciplinare, administrative sau răspunderea penală în conformitate cu legea,” dar nu asigură un mecanism pentru raportarea, investigarea sau punerea în aplicare a cazurilor de încălcare a confidenţialităţii. ²⁸²

Codul Penal Român pedepseşte dezvăluirea ilegală a secretelor profesionale cu amenda penală sau cu închisoarea de la trei la douăsprezece luni dacă dezvăluirea produce daune persoanei. ²⁸³ Cu toate acestea, anchetele penale pot fi iniţiate numai în baza unei plângeri din partea victimei, care trebuie să dovedească faptul că informaţia dezvăluită constituia un secret professional, definit ca informaţie primită sau transmisă în cursul activităţii profesionale a persoanei şi trebuie să dovedească faptul că au existat pagube. Aşa cum am discutat mai sus, multe persoane care trăiesc cu HIV ezită să depună plângeri privind încălcarea confidenţialităţii sau discriminarea din teama de a atrage atenţia spre propria persoană, cu atât mai mult cu cât acţiunea în faţa instanţei şi documentele instanţelor pot fi şi ele surse ale încălcărilor confidenţialităţii.

Legea 584/2002 stabileşte o obligaţie pentru pacient de a informa doctorul în ceea ce priveşte statutul său sero-pozitiv dar nu îi sancţionează pe cei care nu o fac. ²⁸⁴