<<previous  |  index  |  next>>

V. Răspunsul guvernamental şi eşecul în protejarea copiilor

In mai mult de o decadă şi jumătate de la căderea regimului Ceauşescu, România a avansat surprinzător de puţin în stabilirea unor răspunsuri eficiente faţă de stigmatizarea şi discriminarea pe care trebuie să le înfrunte persoanele care trăiesc cu HIV. Copiii şi tinerii cu HIV, au de confruntat un dezavantaj în plus pentru că cei care sunt responsabili de îngrijirea şi protejarea lor – educatori, personal medical, agenţii guvernamentale, îngrijitori din instituţii şi din afara lor şi chiar personalul de protecţie a copilului- mult prea des împărtăşesc aceleaşi prejudecăţi şi ignoranţa în ceea ce priveşte HIV ca şi publicul larg, în timp ce mulţi tineri şi copii care trăiesc cu HIV nu dispun de deprinderile, informaţia şi resursele pentru a-şi cere drepturile fără ajutor. Chiar şi mai îngrijorător este eşecul guvernului de a pregăti un plan pentru îmbătrânirea acestei populaţii în care au fost investite atâtea resurse: după ce timp de ani de zile fondurile guvernamentale şi străine au fost dedicate pentru a păstra pe aceşti copii în viaţă, guvernul pare acum că nu doreşte să asigure ultima parte de asistenţă de care unii dintre copii vor avea nevoie pentru a deveni şi a rămâne adulţi productivi, membrii ai societăţii.

Mecanisme ineficiente de sesizare a autorităţilor

Direcţii judeţene pentru protecţia copilului

Ultima plângere pe care am trimis-o [la direcţia pentru protecţia copilului] a fost în ianuarie 2006. Privea cazul a două fete care trăiau cu familia extinsă şi care spuneau că sunt neglijate din punct de vedere medical. Familia nu voia ca ele să meargă la spital şi nu le credea atunci când spuneau că se simt rău. Am făcut o plângere la DPC şi mi s-a spus că “ONGul tău nu monitorizează acest caz aşa că va trebui să verificăm cu ONGul  care o face.” Dar nu s-au dus în vizită acasă la fete.
—Ştefania Mihale, asistent social, Romanian-American Children’s Center, Constanţa, 14  februarie, 2006

Conform legii române standardele de protecţia copilului sunt stabilite la nivel naţional de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului iar punerea în practică a acestor standarde este responsabilitatea comisilor pentru protecţia copilului de la nivel judeţean sau de sector, în principal prin direcţiile de protecţie a copilului (DPCuri).¹³⁷ Direcţiile judeţene pentru protecţia copilului au principalul mandat în intervenţia în cazurile de abuz şi neglijare şi li se cere prin lege să înceapă o anchetă de câte ori află de un caz suspectat de abuz sau de neglijare, să asigure copilului serviciile adecvate şi să ia copilul în plasament temporar în cazurile confirmate.¹³⁸ Cu toate acestea, direcţiile sunt de multe ori deficitare în ceea ce priveşte personalul, vehicolele şi alte resurse necesare pentru monitorizarea adecvată a copiilor în pericol de a fi abuzaţi sau neglijaţi şi pentru investigarea plângerilor în acest sens. Angajaţii instituţiilor private şi publice care lucrează cu copii trebuie prin lege să notifice imediat direcţiile pentru protecţia copilului de cazurile pe care le suspectează ca fiind abuz, neglijenţă sau rele tratamente dar legea nu îi pedepseşte pe cei care nu raportează aceste incidente.¹³⁹ Şi copiii pot face plângeri în caz de abuz la poliţie dar poliţiştii nu au pregătirea necesară privind nevoile copiilor care trăiesc cu HIV şi nu par a oferi o soluţie reală în cazul copiilor abuzaţi sau neglijaţi.

Ciprian M. (nu este numele său real) a spus Human Rights Watch că nimeni nu a anchetat plângerea sa privind bătăile şi neglijenţa la care îl supuneau membrii familiei sale chiar dacă a făcut plângeri la un asistent social al unui ONG şi la direcţia pentru protecţia copilului din Constanţa. Tânărul de şaisprezece ani, cu voce blândă a spus că abuzul a început cu un an mai devreme când după anii de stat în instituţiile statului a fost trimis în familia sa naturală. “Sincer, m-au luat numai din cauza banilor…am avut alegerea de a mă întoarce [în familia naturală] şi de când m-am întors au fost bucuroşi să mă vadă pentru că îmi luau alocaţia, dar nu primesc nimic din ea. Dacă îi cer mamei 10 lei (U.S.$3.60) se preface că nu mă aude. Am rugat-o să îmi cumpere şosete dar s-a făcut că nu mă aude…ar trebui să primesc şi eu ceva măcar din când în când.” Ciprian a spus că drept rezultat al refuzului mamei lui de a-i da bani de buzunar şi pentru lucrurile esenţiale a început să lucreze pe şantier deşi munca era ad hoc şi nu câştiga cine ştie ce. “Lucrez ca un adult dar nu sunt plătit ca un adult. Merg unde văd un şantier şi întreb dacă au de lucru.” In plus de faptul că îl neglija, Ciprian ne-a spus că fratele său mai mare a început să îl bată atunci când a pus întrebări privind felul în care acesta o trata pe mama lor. “Fratele meu mai mare mă bate de anul trecut. Uneori o văd pe mama plângând şi am întrebat-o de ce plânge şi am aflat că o face pentru că fratele meu o împiedică să facă anumite lucruri. Mă bate cu pumnii.” Ciprian a spus că un asistent social de la un ONG l-a ajutat să facă plângerea privind abuzul către DPC Constanţa dar “nimeni nu a venit să întrebe despre asta…vreau ca DPCul să vină să facă o anchetă atunci când sunt acolo pentru că nu vreau să rămân singur cu ei apoi, pentru că o să mă bată. Nu vreau să mai stau acolo. Vreau să trăiesc din nou într-un centru. Nu vreau să mă mai gândesc la familia mea din nou.¹⁴⁰

Laura K. (nu este numele său real) o tânără de optsprezece ani din un judeţ din sud-est, a spus Human Rights Watch că a trebuit să suporte bătaile violente din partea mamei ei care este alcoolică timp de mai mult de un an:

Mama nu se poartă cu mine aşa cum trebuie. Mă bate cu un băţ şi m-a lovit cu capul de sobă. Nu m-am plâns până de curând pentru că m-am gândit “este mama mea.”  Apoi i-am spus unei doctoriţe [de la centrul regional de monitorizare] şi mi-a spus că nu mă poate ajuta pentru că am mai mult de optsprezece ani şi că m-ar fi putut ajuta dacă eram mai mică. Mama are o problemă cu băutura. Nu vrea să îmi dea hârtiile pentru alocaţii. Din câte ştiu eu ar trebui să le pot semna singură pentru că am optsprezece ani. Am vorbit cu asistenta socială [la un ONG] şi mi-a spus că o să mă ajute şi ambele surori ale mele spun că mă vor ajuta dacă fug. Am fugit de acasă de multe ori…există oameni care m-ar ajuta dar mama nu îmi dă actele ca să pot pleca. Am nevoie de certificatul de handicap, de certificatul de naştere, de hârtiile pentru alocaţii, avea până şi buletinul meu dar l-am găsit. Situaţia asta ţine de un an.”¹⁴¹

Nu există nici o bază naţională de date cu plângerile privind abuzul şi neglijarea copiilor ceea ce face dificilă identificarea unor modele de abuz şi de răspunsuri la incidentele raportate. Cu toate acestea, în baza interviurilor noastre, se pare că eşecurile în a ancheta şi interveni în cazuri ca cele prezentate mai sus sunt frecvente. Absenţa unui mecanism eficient şi accesibil de sesizare a autorităţilor este agravată de lipsa unor roluri şi responsabilităţi clar înţelese şi definite între diferitele instituţii care pot primi plângeri din partea copiilor. De exemplu, multe direcţii pentru protecţia copilului se bazează pe ONGurile care lucrează cu copiii care trăiesc cu HIV pentru monitorizarea condiţiilor în cazul acestor copii şi pentru anchetarea cazurilor suspectate de abuz deşi în multe cazuri aceste ONGuri au limite în ceea ce priveşte capacitatea lor de a avea acces la copiii din zonele în care lucrează sau în a verifica mai departe ce se întâmplă cu copiii care se mută în altă zonă geografică. Acest fenomen, creează şi posibilitatea unui conflict de interese în cazul în care abuzul sau neglijarea implică ONGul, aşa cum ar putea fi cazul în situaţia copiilor care trăiesc în case organizate de ONGuri. Copiii care trăiesc cu HIV ar putea avea teoretic acces la direcţiile judeţene pentru protecţia copilului folosind linii de telefon de tip hotline, sau dacă ar duce plângerile la poliţie sau la asistenţii sociali locali sau la consilierii şcolari. Dar linii de hotline nu există în toate judeţele şi nu li se face suficientă publicitate, poliţiştii, asistenţii sociali şi psihologii sunt rare ori pregătiţi să recunoască şi să intervină în cazuri de abuz sau de neglijenţă al copiilor cu HIV şi asistenţii sociali şi psihologii sunt insuficienţi ca număr.¹⁴²

Acest amestec de mecanisme de recurs neadecvate dezavantajează copiii cu deficit educaţional şi cognitiv şi copiii care sunt izolaţi în zone rurale sau care au puţine servicii sociale. Coordonatoarea de program a Salvaţi Copiii România, Simona Zamfir a spus Human Rights Watch, “unii copii care au fost trimişi înapoi în familiile naturale se plâng că sunt abuzaţi, trimişi să cerşească dar nu ştiu unde ar merge aceşti copii cu o astfel de plângere. Ne-am gândit să ne ocupăm noi de plângeri în numele lor dar am realizat că nu avem resursele financiare şi umane. Trebuie să fie cineva a cărui voce este auzită – o plângere de la un ONG nu are impact. Sunt multe cazuri şi un singur ONG nu poate face asta de unul singur.”¹⁴³ Violeta Clefterie de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului a declarat Human Rights Watch că “există posibilităţi de intervenţie dar copiii nu ştiu despre ele şi oamenii de lângă copii nu intervin [pentru a opri abuzul şi neglijenţa].” Clefterie, membră a corpului de control a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, a descris mecanisme de sesizare disponibile copiilor cum ar fi liniile telefonice speciale, plângerea scrisă către direcţiile pentru protecţia copilului sau plângerile scrise către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului, deşi conform spuselor ei Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului nu a primit nici o plângere de la copii. Clefterie a recunoscut că nu toate zonele au linii de hotline şi că “este foarte dificil pentru un copil de la ţară să contacteze direcţiile pentru protecţia copilului direct,” şi a sugerat că aceştia “se pot duce şi la asistentul social al primăriei sau la poliţie” chiar dacă este puţin probabil ca copiii de la ţară să aibe această opţiune pentru că “există asistenţi sociali şi consilieri numai în şcolile mari din oraşele mari,” şi pentru că “depinde de vârsta copilului şi de ce ştie copilul. Copilului se poate să îi fie teamă să meargă la poliţie pentru că vor fi trimişi înapoi în acelaşi loc.” Clefterie a adăugat că în cazurile în care poliţia află despre copii abuzaţi de obicei “completează un formular şi părinţii primesc o amendă. Poliţistul poate sau nu să notifice asistentul social. In zonele rurale, poliţistul încearcă să consilieze familiile şi notifică DPCul numai dacă abuzul este serios. Nu există nici o prevedere în lege care să spună, de exemplu, că dacă un părinte îşi loveşte copilul în fiecare zi trebuie să se intervină.” ¹⁴⁴

Absenţa unor măsuri eficiente de protejare a copilului de abuzuri ridică întrebări serioase despre respectarea de către România a obligaţiilor sale care rezultă din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a proteja copiii de abuz şi de a asigura remedii eficiente pentru copiii care sunt în pericol de a fi abuzaţi.¹⁴⁵

Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

Ca parte a eforturilor sale de a-şi aduce legile în conformitate cu standardele Uniunii Europene, România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a adoptat legislaţie specifică pentru combaterea discriminării şi care a creat o instituţie responsabilă cu combaterea şi prevenirea discriminării- Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. Mandatul Consiliului îi permite acestuia să investigheze cazurile individuale de discriminare şi să propună “măsuri afirmative şi măsuri speciale pentru protejarea persoanelor…confruntate cu respingerea şi marginalizarea,” dar până acum şi-a limitat acţiunile numai la cazuri individuale.¹⁴⁶ Personalul Consiliului s-a plâns Human Rights Watch că bugetul său de  “aproximativ 700.000 Euro pe an” este insuficient pentru a-i permite să angajeze “personalul potrivit” şi să poată deschide birouri locale în aşa fel încât să fie accesibil persoanelor din afara Bucureştiului. 

Victimele sau un ONG care lucrează în domeniu pot să depună o plângere către Consiliu în cazuri de discriminare în o varietate de domenii, inclusiv dreptul la muncă, dreptul la sănătate şi dreptul la educaţie. ¹⁴⁷ Dacă în astfel de cazuri individuale Consiliul decide că actul discriminator constituie o contravenţie poate aplica o amendă sau să dea un avertisment.¹⁴⁸ Cu toate acestea, o evaluare a rapoartelor anuale ale Consiliului demonstrează eşecul său în a aborda în mod sistematic discriminarea împotriva persoanelor care trăiesc cu HIV şi în a asigura remedii adecvate victimelor individuale. De exemplu, în 2004 Consiliul a intervenit în un singur caz de discriminare în baza statutului HIV şi nu l-a soluţionat.¹⁴⁹ In 2005, Consiliul a primit zece petiţii în cazuri de discriminare în baza statutului HIV şi a iniţiat acţiuni din oficiu în patru alte cazuri şi a rezolvat două dintre ele.¹⁵⁰ In majoritatea acestor cazuri, intervenţia Consiliului a constat în eforturi de mediere care au rezultat în soluţii locale fără decizii sau amenzi care să fi fost aplicate.¹⁵¹ Amenzile aplicate de Consiliu au fost de obicei mici şi, prin lege, ele intră în bugetul de stat şi nu merg la victima discriminării.

Remediile acordate într-un caz din 2005 menţionat mai sus sunt sugestive pentru inadecvarea acestei abordări. Ca urmare a petiţiei trimise de un ONG, Consiliul a început propria investigaţie şi a confirmat că directorul şcolii din Singureni din judeţul Giurgiu, a scris statutul HIV al copiilor sero-pozitivi care absolveau clasa a opta, în dosarele lor şcolare, şi că în timpul examenelor pe listele publice cu rezultatele la examene apărea scris “HIV” în dreptul acestor copii. Consiliul a aflat şi că directorul şcolii a ameninţat că dacă este amendat se va răzbuna pe ONGul care asigură servicii pentru copii cerându-le să producă la începutul fiecărui an şcolar documentele care demonstrează consimţământul părinţilor pentru înscrierea la şcoală şi în acest fel înregistrarea copiilor abandonaţi ai căror părinţi nu pot fi găsiţi sau care au refuzat să completeze documentele pentru a-şi înceta drepturile părinteşti va deveni imposibilă. In decizia sa, Consiliul a considerat că menţionarea statutului HIV al copiilor pe listele publice pentru examenele de absolvire este discriminatorie dar şi-a limitat răspunsul la amendarea inspectoratului şcolar cu 4 milioane ROL (U.S.$145) şi cu avertismente pentru directorul şcolii şi pentru preşedintele comisiei de testare care a publicat listele cu nume.¹⁵²

In un alt caz tot din 2005, Consiliul a decis că afirmaţiile făcute în media de către directorul direcţiei generale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului din judeţul Vrancea care a spus că soluţia pentru activitatea sexuală în cazul copiilor care trăiesc cu HIV este sterilizarea, erau discriminatorii dar au aplicat numai o amendă administrativă de 5 milioane ROL (U.S.$181.).¹⁵³ Preşedintele Consiliului Csaba Ferenc Asztalos a declarat Human Rights Watch, “Sancţiunile de care dispunem nu sunt suficiente. In majoritatea cazurilor ele sunt simbolice. Sancţiunile noastre de obicei sunt apelate şi de obicei câştigăm.  Faptul că stabilim discriminarea este principala sancţiune.” ¹⁵⁴

O decizie din ianuarie 2006 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării elaborată după ce ARAS a depus o plângere a considerat că nu a existat discriminare în cazul unei femei al cărei statut HIV a fost făcut cunoscut întregii comunităţi după ce maternitatea din Vaslui a fost trecută în carantină deoarece femeia care tocmai născuse acolo, era sero-pozitivă.¹⁵⁵ Când Human Rights Watch a întrebat de ce nu a existat o concluzie că faptul a constituit un act de discriminare, preşedintele Consiliului Asztalos ne-a spus, “nu avem expertiza medicală ca să ştim dacă acest tip de carantină este necesar, dacă este de rutină sau nu.” Asztalos a adăugat, “Uneori solicităm ajutorul din partea doctorilor specialişti de la Ministerul Sănătăţii [Comisia Naţională pentru Luptă împotriva SIDA] dar nu ne ajută foarte mult pentru că unele dintre cazurile pe care le primim sunt de fapt plângeri împotriva lor- plângeri împotriva unor doctori din comisie.”¹⁵⁶

Insuficienta monitorizare şi investigare a cazurilor de abuz şi de neglijenţă

Una dintre cele mai mari dificultăţi pentru funcţionarea adecvată a sistemului de protecţie a copilului constă în absenţa unui număr suficient de asistenţi sociali calificaţi în direcţiile de protecţia copilului şi în primării. Această carenţă reflectă în parte o carenţă naţională de asistenţi sociali şi psihologi calificaţi şi salariile mici şi cantitatea mare de muncă din direcţiile pentru protecţia copilului. Un studiu din 2004 privind sistemul de protecţia copilului în România a concluzionat că serviciile de protecţie erau “concentrate în zonele urbane mari, în timp ce localităţile mici din ţară nu sunt acoperite,” şi personalul din direcţiile de protecţia copilului era “total depăşit” în asigurarea de servicii. O consecinţa a acestei situaţii este că

 monitorizarea cazurilor, asistenţa şi procedurile de încheiere sunt de proastă calitate şi de multe ori sunt realizate de persoane care sunt insuficient pregătite. Mai mult decât atât, măsurile de protecţie pot fi aplicate uneori ca urmare a unei singure vizite de către asistentul social, urmată de o prezentare a unui raport-rezumat în şapte minute în faţa unei comisii care a ascultat mai mult de o sută de cazuri în acea zi. In plus, nu există continuitate în monitorizarea cazurilor, mai degrabă pe tipul de instituţie. Un caz nu este monitorizat de un singur manager de caz sau de o singură instituţie ci de un şir de asistenţi sociali din diferite instituţii, în funcţie de evoluţia competenţei în diferitele etape. Adunarea de date şi raportarea nu sunt suficient de corecte. Nu au fost dezvoltaţi şi folosiţi indicatori funcţionali pentru monitorizarea sistemului şi a calităţii serviciilor.”¹⁵⁷

Delia Goia, asistentă socială la un ONG care lucrează cu copiii care trăiesc cu HIV, a spus Human Rights Watch,

direcţiile pentru protecţia copilului au nevoie de mai mult personal. Un singur asistent social poate fi responsabil pentru până la o sută de copii, cateva instituţii şi trei case de tip familial, de exemplu. Munca asistenţilor sociali este superficială pentru că au foarte multe cazuri şi pentru că personalul se schimbă foarte des aşa că nu ajung să cunoască copiii din dosarele lor. Un asistent maternal în sectorul trei [din Bucureşti] şi-a schimbat asistentul social o dată la două luni! Asistenţii sociali primesc salarii mici şi lucrează în un mediu rigid aşa încât fie îşi dau demisia, fie sunt promovaţi şi promovările nu sunt neapărat bazate pe competenţă. Copiii de la centrul din Vidra nu au fost niciodată vizitaţi de cei de la direcţie – noi, cei din ONGuri suntem singurii care îi vizităm.¹⁵⁸

Pesonalul de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului a fost de acord cu această evaluare dar a dat vina pe consiliile judeţene care iau deciziile pentru alocarea resurselor ceea ce duce la înrăutăţirea situaţiei în anumite judeţe. Violeta Clefterie ne-a spus că legislaţia existentă nu a specificat clar tipurile şi numărul personalului specializat pentru toate tipurile de servicii şi chiar şi acolo unde este precizat numărul de angajaţi, acesta nu a fost pus în practică. De exemplu, conform lui Clefterie, standardele pentru asistenţa socială pentru asistenţa maternală stabilesc un maximum de douăzeci şi cinci de asistenţi maternali şi treizeci de copii pentru fiecare asistent social, “dar nu toate judeţele pot respecta acest standard.” Ea a adăugat că Autoritatea Naţională s-a întâlnit cu conducătorii consiliilor locale pentru a le explica legea şi s-a întâlnit cu liderii celor două şcoli de asistenţă socială “pentru a le recomanda ca absolvenţii de asistenţă socială să fie informaţi despre locurile vacante din direcţiile pentru protecţia copiilor şi să semneze protocoale pentru traininguri şi practică,’ dar că salariile mici şi alţi factori negativi rămân o problemă majoră în atragerea şi păstrarea asistenţilor sociali pregătiţi.¹⁵⁹

Câteva ONGuri şi părinţi cu care Human Rights Watch a discutat au descris asistenţii sociali şi directorii din direcţia pentru protecţia copilului Constanţa ca fiind plini de bune intenţii şi dispuşi să ajute dar limitaţi ca resurse în ceea ce puteau face. Ştefania Mihale, asistentă socială la Romanian-American Children’s Center, ne-a spus “direcţia pentru protecţia copilului de aici are multe probleme cu banii aşa că nu reuşesc să îi ajute prea mult pe copii. Ii ajutăm cu anchetele sociale pentru că nu au banii pentru benzină ca să poată face vizitele în familii. Uneori îi ajutăm şi la evaluarea situaţiei copiilor din familiile extinse.” ¹⁶⁰ Directorul adjunct al direcţiei din Constanţa, Mirela Cornelia Gene a prezentat un rol extrem de limitat pentru agenţia pe care o conduce, spunând

Nu avem personal pentru a afla în mod direct despre abuzurile împotriva copiilor…nu avem mijloacele pentru a evalua ce se întâmplă cu copiii în familiile lor naturale şi nu avem obligaţia legală de a monitoriza copiii din familii şi din centrele ONGurilor. Am avea nevoie de un sistem bine definit pentru a evalua această situaţie în mod corect…avem un asistent social care se ocupă de îngrijirea în instituţiile statului şi cinci asistenţi sociali pentru copiii plasaţi în familiile extinse. Ar trebui să avem o unitate distinctă pentru a realiza monitorizarea şi evaluarea dar legislaţia în vigoare nu îmi dă autoritatea de a angaja personalul necesar.¹⁶¹

Gene a dat vina în privinţa deficienţelor de personal şi de finanţare pe faptul că legea nu reuşeşte să stabilească un set clar de condiţii privind personalul minim şi finanţarea pentru activităţile de protecţia copilului, spunând

Avem o listă de standarde pentru protecţia drepturilor copilului dar nu avem personalul pentru a le implementa. Finanţarea noastră vine de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi de la Autoritatea Naţională pentru Persoane cu Handicap. Consiliul judeţean local ne dă de asemenea bani dar nu toţi banii pe care ar trebui să îi dea şi banii de la guvernul naţional sunt de asemenea insuficienţi. In fiecare an propunem un buget care ar acoperi toate costurile pe care le estimăm dar ceea ce primim este mult mai puţin.... anul trecut a trebuit să concediem masiv la nivelul întregii direcţii. Mai mult de 300 de persoane şi-au pierdut locul de muncă şi timp de trei luni nu au fost plătite salariile.¹⁶²

Personalul de la Autoritatea Naţională pentru Protecţia Copilului şi de la Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap au pus sub semnul întrebării această relatare şi Human Rights Watch nu este în măsură să stabilească responsabilitatea pentru criza în finanţare.¹⁶³ In ciuda problemelor de finanţare ceea ce este clar este că direcţia judeţeană pentru protecţia copilului Constanţa avea o viziune extrem de limitată asupra rolului său şi viziunea sa limitată contribuie la eşecul său în a proteja în mod adecvat copiii care trăiesc cu HIV. Un deficit aparte a direcţiei este relaţia sa cu ONGurile care asigură servicii pentru copiii care trăiesc cu HIV. DPC Constanţa, ca multe altele, se bazează în mare măsură pe ONGuri pentru servicii de asistenţă socială dar această relaţie nu este bine definită. Asistenţii sociali din ONGurile din Constanţa şi din alte judeţe ne-au spus că uneori intervin ad hoc în cazurile de abuz şi de neglijenţă dar că nu există standarde pentru a defini rolul şi responsabilităţile asistenţilor sociali care nu ţin de direcţie. Aşa cum a spus directoarea Romanian-American Children’s Center din Constanţa “trebuie să standardizeze asistenţa socială de către DPC şi ONGuri pentru a se asigura că fac acelaşi lucru. Una dintre probleme este că ONGuri diferite lucrează în mod diferit.”¹⁶⁴ Ştefania Mihale, asistentă socială la Romanian-American Children’s Center a adăugat, “legea permite DPCului să dea rolul de manager de caz unui ONG. Am discutat cu ONGuri din Bucureşti unde acest model funcţionează. DPCul nostru nu are suficient personal dar până acum nu ne-a lăsat să fim manageri de caz chiar şi atunci când facem mult din munca managerului de caz. Acesta este cazul copiilor din Casa Floarea – noi facem munca şi managerul de caz de la DPC numai semnează documentele.”¹⁶⁵

Susţinerea neadecvată a persoanelor care au în întreţinere copii care trăiesc cu HIV

Există multe familii care au luat copii cu HIV şi nu erau pregătite cu informaţii despre HIV aşa că atunci când au fost multe probleme primul lor impuls a fost să aducă copiii înapoi. Una este să te apuci de asta ştiind ce trebuie să faci şi alta e să fie o surpriză.
—Regina M. (nu este numele său real), mama unui copil sero-pozitiv, Constanţa, 15, februarie, 2006

Sistemul de protecţie a copilului din România asigură puţine servicii pentru a ajuta pe cei care au în îngrijire copii care trăiesc cu HIV să înţeleagă boala copiilor şi să facă faţă problemelor cauzate de discriminare. Problema este cu atât mai gravă pentru copiii reintegraţi în familiile de origine sau în familiile extinse după perioade de timp în care au stat în instituţii ale statului, deoarece multe dintre aceste familii încă se confruntă cu problemele care le-au determinat să îşi abandoneze copiii iniţial.¹⁶⁶ Ca şi în cazurile lui Ciprian M. şi Laura K., menţionaţi mai sus, copiii şi asistenţii sociali din ONGuri au descris cazuri în care copiii au suferit abuzuri fizice şi neglijenţe educaţionale şi medicale după ce au fost “reintegraţi” în familiile naturale sau extinse fără a exista monitorizare şi susţinere adecvate.

Natalia L. (nu este numele său real), a împlinit optsprezece ani recent, a fost trimisă înapoi mamei ei în Bacău după câţiva ani petrecuţi în orfelinat. Ea ne-a spus

 [Mama] mă bate, de fiecare dată când are chef începe să mă lovească. In vară am fugit de acasă. Foloseşte o curea de piele sau un furtun de cauciuc ca să mă lovească. Mi-a spus că atunci când o să fiu adult va trebui să îi plătesc chirie dacă stau cu ea… o să îmi găsesc un alt loc. Dar ea primeşte acum alocaţia mea, de 2.020.000ROL [U.S.$73].  Ea îmi spune “banii ăştia sunt pentru că am grijă de tine.” Nu am atins niciodată banii ăştia, primesc numai alocaţia de la şcoală care este de 1.800.000ROL [U.S.$65].

 Natalia L. a spus Human Rights Watch că s-a plâns la primărie şi la poliţie în legătură cu bătăile dar situaţia nu s-a îmbunătăţit şi nu ştie ce să facă.

Cât timp să o las să mă bată?… I-am spus femeii [asistentei sociale] de la primărie şi a spus că trebuie să fi făcut eu ceva ca să merit asta. In vară eram afară cu prietenele şi [mama] m-a strigat să merg în casă pentru cină. Am început să ne certăm şi a aruncat cu un platou de marmură după mine. Am plecat. Biroul de la primărie era închis şi a trebuit să merg să stau cu tatăl meu şi cu bunicii mei timp de o săptămână. După o săptămână ea era cea care venea să mă ia înapoi. Când s-a întâmplat din nou am chemat poliţia şi poliţistul mi-a spus să îl aştept pe stradă. Ne-am întâlnit şi ne-am dus împreună dar ea nu voia să deschidă uşa. Poliţistul a vorbit cu ea şi a deschis uşa până la urmă şi i-a dat o amendă de 2 milioane ROL [U.S.$72.50]. A plătit amenda cu banii mei de alocaţie. După asta m-a ameninţat că mă duce înapoi la orfelinat. Nu vreau să merg înapoi acolo.  Nu vreau…e ca la închisoare.¹⁶⁷

Ramona Ferenţ, director executiv al biroului ARAS din Bacău a declarat Human Rights Watch,

Mulţi dintre copii dezinstituţionalizaţi au fost luaţi înapoi de familiile naturale din motive financiare. S-au dus să ceară copiii înapoi când au aflat că există subsidii de care pot beneficia. Unul dintre băieţii care a fost luat înapoi de mama lui pentru bani, este abandonat luni la rând în spital. Nu putem face mare lucru, îi ameninţăm pe părinţi şi uneori funcţionează. Nu ştiu dacă asistenţii sociali de la primărie nu reuşesc să monitorizeze aceste cazuri pentru că nu vor sau pentru că nu pot. Cu siguranţă nu există suficientă motivaţie.¹⁶⁸

Dezinstituţionalizare la preţ redus: cazul Vidra

Centrul de Plasament Nr. 7 Vidra este unul dintre centrele mari de plasament create la sfârşitul anilor ’80, începutul anilor ’90 pentru a îngriji copiii care trăiau cu HIV.¹⁶⁹ Human Rights Watch a vizitat instituţia pe 15 februarie 2006 şi a intervievat rezidenţi care au locuit sau locuiesc la Vidra, personalul centrului şi personal al unor ONGuri care au contacte permanente şi în mod continuu cu actualii şi foştii rezidenţi. Centrul a cazat aproximativ o sută de persoane până când presiunile formale pentru dezinstituţionalizare au început în 2001. In momentul vizitei noastre, în centru erau douăzeci şi doi de copii şi tineri între unsprezece şi nouăsprezece ani, inclusiv opt persoane care trăiesc în o clădire separată pentru copii cu dizabilităţi grave sau cu probleme de comportament. Centrul de plasament este programat să fie transformat în cămin pentru persoanele de vârsta a treia şi de mai bine de un an se fac eforturi pentru a-i muta pe copiii rămaşi în alte instituţii. Conform lui Vasile Marin, director adjunct al direcţiei generale pentru asistenţă socială şi protecţia copilului, Ilfov,

A fost un proces de preluare a lor din aceste instituţii şi trimitere în familiile naturale sau în judeţele de unde sunt. Acum avem aici numai copii din Ilfov şi din alte judeţe dar pentru care nu am reuşit să găsim familiile. Nici unul dintre ei nu a fost vizitat de părinţi sau au venit din familii dezorganizate. Majoritatea au venit din familii sărace şi au fost abandonaţi în spitale.¹⁷⁰

ONGuri familiarizate cu procesul de dezinstituţionalizare au descris un proces mult mai haotic, în care personalul centrelor de plasament a încercat să saboteze în mod activ transferul copiilor (cu pretinsa motivare că astfel îşi salvau slujbele) şi cu copii trimişi în familiile naturale sau extinse care nu erau pregătite să ii accepte, fără preaviz sau doar cu puţină pregatire.

Health Aid Romania a declarat Human Rights Watch că a plasat trei dintre copiii de la Vidra în casele organizaţiei şi că direcţia pentru protecţia copilului face acum presiuni pentru a primi şi restul de copii rămaşi. Directoarea executivă Ernestina Rotariu a descris astfel procesul de dezinstituţionalizare:

Intâi DPC Ilfov a verificat unde s-au născut copiii- guvernul nu le-a modificat niciodată statutul pentru a-i înregistra în Ilfov- aşa că au pasat responsabilitatea judeţului de origine. Unora dintre copii li s-a spus “tu, tu şi tu, împachetaţi pentru că plecaţi mâine.” Unii părinţi au primit scrisori atunci când nu erau acasă sau li s-au lăsat mesaje la vecini “trebuie să veniţi la Bucureşti pentru că aveţi un copil la Vidra care este sero-pozitiv.”¹⁷¹

Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor a lucrat în Vidra din 1998, asigurând servicii pentru copiii care încă locuiesc în această instituţie şi pentru mai mult de treizeci de copii şi tineri la a căror dezinstituţionalizare ONGul a contribuit. Coordonatoarea de program, Claudia Terragni a spus Human Rights Watch,

Este greu să spun asta dar exista o întreagă organizaţie care trăia de pe urma acestor copii. Ne tot spuneau că totul este bine şi că familiile îi vizitau pe aceşti copii dar când discutam cu copiii, ei spuneau că nu este adevărat. Exista doar o grădiniţă chiar dacă unii copii aveau zece-doisprezece ani. Am putut să găsim numai două sau trei familii naturale şi nici una dintre ele nu dorea copiii înapoi…asta se întâmpla când autoritatea a trecut de la Ministerul Sănătăţii la Direcţia pentru Protecţia Copilului aşa că era o perioadă dificilă. Serviciile sociale îşi doreau ca copiii să plece dar personalul local din Ministerul Sănătăţii dorea ca ei să rămână şi continuau să spună că sunt în fază terminală pentru a împiedica plecarea lor-  spuneau că nu suntem organizaţi să îi îngrijim cum trebuie. In unele cazuri copiii au fost ameninţaţi pentru a-i împiedica să vină cu noi. Cei de la Vidra le-au spus unora dintre copii să nu vină cu noi pentru că nu îi vom trata bine, că o să îi lăsăm să moară, etc, aşa că unii dintre copii care acceptaseră să vină în casa organizată de noi s-au răzgândit…ar fi trebuit să lucrăm în Vidra cu copiii pentru a decide ce copii să preluăm dar nu ni s-a lăsat suficient timp aşa că i-am selectat în funcţie de prietenii [dintre copii] şi de capacitatea lor psihologică de a se muta. Am luat treizeci de copii, doi au mers la Health Aid şi patru au mers la alt ONG. Restul au fost trimişi în familiile lor sau în instituţii mai mici. Cei care au rămas au deficienţe grave. Unii au fost trimişi la o casă a DPCului. UNICEF ne-a însărcinat să evaluăm ce s-a întâmplat cu aceşti copii la Vidra dar raportul nu este încă finalizat. O mare problemă [pe care am descoperit-o] este că autorităţile locale îşi fac probleme pentru copil numai dacă acesta este pe teritoriul judeţului lor dar nu urmăresc ce se întâmplă cu copilul dacă părăseşte această zonă. Sunt sigură că oriunde ar merge un copil este un loc mai bun decât Vidra pentru că Vidra este un loc foarte, foarte rău. Incercăm să continuăm dar este foarte greu. In ultimii ani am văzut că serviciile sociale locale încearcă să facă tot ce pot dar de multe ori nu au avut o strategie şi nu au înţeles ce le cerea guvernul să facă chiar dacă Vidra era în centrul atenţiei. Nu am văzut niciodată o strategie clară. Pentru noi a fost bine pentru că ne-au lăsat să ne facem treaba. Guvernul a solicitat UNICEF un studiu despre Vidra dar acum guvernul spune “nu avem banii ca să punem în aplicare concluziile studiului aşa că încetaţi studiul,” şi acum grupul nostru este cel care face presiuni pentru studiu.”¹⁷²

Delia Goia, asistentă socială la Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor care este şi cercetător în echipa pentru studiul UNICEF a spus Human Rights Watch,

Numai câţiva copii au fost reintegraţi în familiile naturale de autorităţile publice. Unii au mers în alte instituţii şi alţii au mers la ONGuri. I-am monitorizat pe unii dintre ei dar nu ştim dacă autorităţile au urmărit ce s-a întâmplat cu copiii care au fost dezinstituţionalizaţi de la Vidra. De multe ori familiile naturale au venit la noi pentru informaţii privind felul în care pot obţine subsidii. Dacă ştiam familia înainte situaţia a fost mai bună dar în multe cazuri copiii au fost trimişi în autobuz la familii care nu erau pregătite pentru ei. Am avut două astfel de cazuri cu probleme serioase de reintegrare: familiile nu au fost informate despre tratament sau despre felul în care HIV este transmis şi copiii nu s-au simţit bine dar familiile nu au ştiut ce să facă. Statul nu a ajutat în nici un fel familiile care au primit copiii înapoi. Acestea sunt familii sărace care nu sunt tratate bine de stat, nu ştiu ce întrebări să pună când au de a face cu autorităţile şi sunt trimişi de la un birou la altul.¹⁷³

Majoritatea ONGurilor şi a copiilor cu care am discutat ne-au spus că condiţiile din Vidra s-au îmbunătăţit în ultimii doi-trei ani sub conducerea Dr. Monica Bîrlodeanu, dar că există mai departe probleme serioase. Delia Goia ne-a spus, “violenţa în Vidra este acum o problemă majoră pentru că copiii sunt mai mari şi sunt speriaţi pentru că nu ştiu ce o să se întâmple cu ei. Inainte exista o problemă cu personalul care era violent dar acum problema este că copiii sunt violenţi între ei şi cu personalul.” Goia a spus că sub conducerea lui Bîrlodeanu personalul a avut iniţiative pentru a preveni violenţa între copii dar cu efecte limitate, adăugând

Nu cred că centrul ăsta poate fi pus în ordine – viaţa a fost aşa mereu în acest centru. Este o luptă pentru supravieţuire şi cei mai violenţi dintre ei primeau dulciurile şi excursiile.  Asta este viaţa în instituţii mari şi personalul s-a obişnuit cu asta. Copiii trebuie separaţi în instituţii mai mici- case de tip familial, familii de asistenţi maternali.¹⁷⁴

O îngrijorare aparte o consituie clădirea pentru copii cu dizabilităţi grave şi cu probleme de comportament oficial numită Casa Noastră dar la care copiii şi personalul se referă ca fiind “carantina.” In momentul vizitei noastre clădirea beneficia de mai mult personal decât clădirea principală şi personalul de la Vidra a descris copiii care trăiesc în “carantină” ca fiind “acei copii care nu pot să aibe grijă de propria persoană sau sunt prea violenţi şi pun alţi copii în pericol.”¹⁷⁵ O persoană cu care Human Rights Watch a discutat şi care are acces în mod regulat la Vidra ne-a spus că singura trăsătură comună clară care îi distinge pe aceşti copii de cei din clădirea principală este că “nici unul dintre ei nu este verbal deşi unii pot comunica în alte feluri.”¹⁷⁶  Copiii care trăiesc în clădirea principală au descris copiii din carantină ca fiind violenţi şi au spus că uneori alţi copii sunt trimişi în carantină ca o măsură disciplinară. Stefan P. (nu este numele său real) a trăit la Vidra “mult timp… de când trăiesc copii acolo.” El ne-a spus că “există probleme în carantină. Copiii de acolo au probleme sau defecte. Se bat între ei şi pot să creeze probleme. Personalul îi separă şi le dă ceva să îi calmeze – medicamente. Uneori copiii se rănesc, la cap, pe feţe, oriunde. Sunt acoperiţi de vânătăi.” Intrebat ce ar trebui făcut ca situaţia din Vidra să se îmbunătăţească a adăugat “copiii mai mari nu ar trebui să îi bată pe cei mai mici. Se întâmplă foarte des. Personalul îi separă şi le spune să nu strice lucrurile.”¹⁷⁷ Ivan N. (nu este numele său real) a trăit şi el în Vidra aproape întreaga viaţă. El ne-a spus “copiii mai mici au o clădire separată. Se bat între ei şi nu pot să mănânce singuri.” Delia Goia ne-a spus şi că uneori carantina a fost folosită pentru a pedepsi copiii pentru că “au furat de la personal”sau, în un caz, “pentru că au aruncat cu pietre în maşina unui vecin care îi tachina. Asta s-a întâmplat acum doi sau trei ani şi tuturor copiilor care au aruncat cu pietre li s-au ras capetele şi au fost trimişi în carantină.”¹⁷⁸

In timp ce personalul de la Vidra a declarat Human Rights Watch, “ducem [copiii din Casa Noastra] la evaluări medicale la fiecare trei sau şase luni şi de fiecare dată când este necesar,” alte persoane familiarizate cu copiii sugerează că acest lucru nu se întâmplă. ¹⁷⁹ Un asistent social de la Fundaţia pentru Dezvoltarea Popoarelor a spus Human Rights Watch, “unii copii s-au mutat din carantină şi după mutare au performat mai bine din punct de vedere intelectual. Nu vizitez carantina des dar când merg acolo personalul pare mai devotat decât restul personalului. Copiii din carantină au cel mai rău CD4 [indicator de măsurare a sănătăţii sistemului imunitar], dar pentru ei terapia nu funcţionează. De asemenea, copiii din carantină nu merg la monitorizare la fiecare şase luni pentru că Colentina [spitalul Balş] nu are capacitatea de a avea o asistentă care să stea cu ei 24 de ore pe zi aşa că preferă ca copiii să nu vină. Unii dintre copii nu au mers la tratament de doi ani sau mai mult.”`¹⁸⁰

Ieşirea din sistemul de protecţie a copilului

Spuneţi Preşedintelui să nu permită ca copiii să trăiască pe străzi. E drept că dacă ai optsprezece ani trebuie să îţi iei zborul dar ai nevoie de ajutor. Ajutaţi-ne să ne luăm un apartament. Nu este vorba numai despre mine, este vorba despre toţi copiii abandonaţi. Cu toţii ne întrebăm ‘unde voi merge atunci când nu voi mai putea locui aici?’ Nu am nevoie de nimic mai mult. Am doar nevoie de rădăcini şi pot să mă descurc singură să îmi cresc ramurile.
—Mădălina D. (nu este numele său real), douăzeci de ani, Bucureşti

Guvernul nu face planuri pentru viitor. Vor pur şi simplu să se spele pe mâini atunci când copilul împlineşte optsprezece ani. Unii copii nu vor să meargă la şcoală. E important ca ei să meargă la lucru şi nu să rămână doar pacienţi.
—Dr. Dan Duiculescu, şeful secţiei pediatrice SIDA, Institutul de Boli Infecţioase Victor Babeş

Majoritatea cohortei de copii care trăiesc cu HIV care ţin de perioada 1987-1991 au acum între şaisprezece şi nouăsprezece ani şi iese rapid din sfera de acoperire a serviciilor de protecţie socială pentru copii. Cu toate acestea nu există un plan coordonat care să faciliteze tranziţia lor către serviciile mult mai limitate disponibile pentru adulţii sero-pozitivi sau pentru tranziţia la aranjamente adecvate de asistenţă pentru cei care le necesită. Problema este în special acută pentru copiii care trăiesc cu asistenţi maternali, în centre de plasament, grupuri de tip familial, orfelinate sau în familii extinse şi pentru copiii care au fost instituţionalizaţi care au fost returnaţi în familii sărace şi de multe ori disfuncţionale fără o monitorizare adecvată şi fără asistenţă pentru aceste familii. In astfel de cazuri, există un pericol semnificativ ca copiii să fie respinşi de către îngrijitorii lor în momentul în care beneficiile financiare sunt diminuate sau eliminate, sau în cazul caselor organizate de ONGuri, există riscul ca reducerea finanţărilor din străinătate să afecteze posibilitatea acestora de a asigura susţinere pe termen lung pentru tinerii adulţi care nu se pot întreţine singuri din cauza problemelor de sănătate, a deficiturilor educaţionale sau de dezvoltare sau a discriminării în muncă.

In general, serviciile de protecţia copilului din România încetează în momentul în care copilul împlineşte optsprezece ani deşi există anumite măsuri speciale de protecţie care pot continua până la douăzeci şi şase de ani dacă tânărul rămâne înscris în educaţia formală.¹⁸¹ In plus, Legea privind protecţia drepturilor copilului asigură protecţia maximum doi ani pentru tânărul care a beneficiat de o măsură specială de protecţie şi care nu este înscris în învăţământul de zi dar care la împlinirea vârstei de optsprezece ani se află în pericol de excludere socială şi nu are posibilitatea de a se întoarce în familia proprie. Cu toate acestea, această măsură de protecţie socială are multe lacune care pot afecta tinerii vulnerabili: extensia de doi ani nu este automată şi nu este cunoscută, nu există proceduri pentru a ajuta un tânăr să depună cererea. Măsurile de extindere a protecţiei încetează dacă tânărul respinge o ofertă de lucru sau de locuinţă, chiar dacă locuinţa sau munca oferite nu sunt potrivite pentru nevoile individului.

Există un grad considerabil de confuzie în ceea ce priveşte situaţia copiilor cu HIV care devenind majori ies din sistemul de protecţie a copilului. Unele ONGuri care lucrează cu copii care trăiesc cu HIV ne-au spus că nici ei, nici copiii pe care îi susţin nu ştiu de niciun plan guvernamental pentru copiii care împlinesc optsprezece ani. Personalul biroului din Bacău al Romanian Angel Appeal ne-a spus, ”Ce fac la împlinirea vârstei de optsprezece ani? Noi nu ştim ce se va întâmpla cu ei şi nimeni nu vorbeşte despre asta. Nu ştim dacă vor fi protejaţi de aceeaşi legislaţie sau dacă vor beneficia de tratament preferenţial. Avem un val uriaş [de tineri care împlinesc optsprezece ani] anul ăsta şi va mai fi unul anul viitor.”¹⁸² Directoarea adjunctă a DPC Constanţa a spus Human Rights Watch, “la vârsta de optsprezece ani măsurile de protecţie încetează dacă copilul nu mai merge la şcoală. In mod normal ar trebui să fie preluaţi de direcţia pentru protecţia adulţilor dar nu am dezvoltat acest serviciu aici. Nu avem servicii specializate pentru adulţi şi ONGurile vor trebui să facă asta… nu toată lumea poate dobândi abilităţile pentru viaţa independentă. Asta este problema cu care ne confruntăm. Vom avea o reformă şi sperăm să înfiinţăm centre care să asigure protecţie reală pentru adulţi. Altfel vor fi în o situaţie periculoasă.”¹⁸³

Conform legii, tinerii adulţi care trăiesc cu HIV care nu întrunesc condiţiile pentru măsuri de protecţie prelungite sunt totuşi eligibili pentru unele subsidii din partea statului. Cu toate acestea, aceste subsidii vor fi în majoritatea cazurilor mult mai mici decât sumele primite cât timp erau copii şi insuficiente pentru a acoperi costurile de locuire. Coordonatoarele de program de la ARAS din Bucureşti au declarat Human Rights Watch, “ lucrăm cu mulţi adulţi cu HIV din Bucureşti care au probleme foarte grave pentru că aproape că nu există cămine de plasament pentru adulţi… Piaţa pentru locuinţe este foarte proastă – în Bucureşti este imposibil să plăteşti chiria din subsidiile de la stat dacă nu munceşti în acelaşi timp, chiar dacă o persoană cu HIV primeşte mai mult de dublu faţă de cei care au alte dizabilităţi.”¹⁸⁴ Ştefania Mihale, o asistentă socială a unui ONG din Constanţa, ne-a spus că identificarea de locuinţe pentru tinerii care au trăit în casele de tip familial ale unor ONGuri a fost o provocare. “Unele ONGuri au mutat copiii cu familiile extinse după ce au împlinit optsprezece ani. [Ca adulţi] primesc aproape 4 milioane ROL [US$ 145] pe lună aşa că este foarte greu să îşi plătească chiria. In unele oraşe mai mici ar putea să existe susţinere din partea primăriilor. In Constanţa situaţia este foarte proastă pentru că unele familii au stat în case deţinute de stat iar acum statul trebuie să le dea înapoi proprietarilor de drept şi le este greu să găsească noi locuinţe. Unii tineri sunt în cămine dar nu mai sunt locuri deja aşa că nici asta nu este o opţiune.”¹⁸⁵

Un expert de la Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap a spus Human Rights Watch că prin lege tinerii adulţi care au primit certificate de handicap ar putea fi eligibili pentru locuinţe subvenţionate asigurate de consiliile locale “dar nu putem împinge autorităţile locale să asigure locuinţe subvenţionate acestei categorii înaintea altor categorii [eligibile].” El a adăugat că “problema este cu cei care părăsesc centrele de protecţia copilului. Legislaţia nu este clară [referitor la ce se întâmplă cu ei] – pot rămâne în centre numai doi ani după împlinirea vârstei de optsprezece ani. Am finanţat ONGuri ca să înfiinţeze case pentru ei dar banii nu sunt niciodată suficienţi. Acum avem o nouă abordare. Am propus o lege prin care să creştem subsidiile dacă o persoană nu are alte venituri şi pentru a cuantifica valoarea monetară a beneficiilor- să presupunem că o persoană nu vrea abonament radio şi tv dar şi-ar dori cablu sau îşi doreşte să meargă cu autobuzul şi nu cu trenul. Am propus o sumă suplimentară de 80 RON (US$ 28.99) pe care persoana să îi administreze singură. Dacă este aprobată, legea nu va intra în vigoare înainte de 1 ianuarie 2007.”¹⁸⁶

In timp ce mulţi tineri care trăiesc cu HIV ar privi pozitiv o creştere a plăţilor în numerar, subsidiile nu au ca scop să acopere nevoile acelor tineri care au dus până acum vieţi extrem de protejate, care ar putea avea deficite educaţionale şi de dezvoltare semnificative şi nu pot trăi independent acum şi se poate să nu reuşească acest lucru nici în viitor. De exemplu, o persoană familiarizată cu copii care încă trăiesc în centrul de plasament Vidra i-a descris ca fiind “foarte prost pregătiţi pentru viaţă – nu citesc şi nu scriu bine şi nu sunt consultaţi aşa că nu au capacitatea de a lua decizii.”¹⁸⁷

Nevoia de susţinere în tranziţia către viaţa independentă nu se limitează la copiii şi tinerii instituţionalizaţi. Dr. Lumina Enz, pediatru la Institutul de Boli Infecţioase Babeş ne-a spus “unii copii nu sunt gata. Nu vor să meargă mai departe şi să aibă o slujbă chiar dacă sunt capabili din punct de vedere clinic, pentru că le este frică. Uneori încearcă anumite lucruri şi se întorc spunând că nu pot când de fapt cred că le este doar frică.”¹⁸⁸ Câteva ONGuri au dezvoltat mici programe de viaţă asistată şi de ateliere protejate pentru tinerii din casele lor dar nu există nici un plan guvernamental pentru a asigura aceste servicii pe scară largă sau chiar şi pentru a asigura informaţii privind aceste servicii şi felul în care aceşti copii şi tineri pot solicita servicii pentru adulţi.

Ioana A. (nu este numele său real), asistenta maternală a unui tânăr care trăieşte cu HIV din Constanţa, şi-a descris frustrarea în faţa situaţiei de a fi incapabilă să asigure asistenţa pentru tânărul pe care îl are în grijă sau măcar să îi clarifice statutul după ce împlineşte optsprezece ani:

ONGul la care a fost băiatul meu [în îngrijire] obişnuia să vină să facă vizite să îl vadă dar acum că are optsprezece ani, nimeni nu mai vine în vizită. Aş fi dorit să ajut să găsim soluţii pe termen lung. ONGul avea un grup de suport pentru asistente maternale dar psihologul şi asistentul social doar ascultau şi nu dădeau soluţii aşa că unele familii pur şi simplu au dus copiii înapoi la fundaţie atunci când lucrurile au devenit dificile. Când am mers la DPC, au spus că copilul o să ajungă pe stradă dacă nu îl ţin eu¹⁸⁹

Unii doctori de boli infecţioase ne-au spus că uneori internează tineri şi adulţi care au HIV atunci când ajung pe străzi după ce au fost respinşi de familiile lor sau de cei care ar trebui să le asigure îngrijirea şi când nu au unde altundeva să meargă. Dr. Dan Duiculescu ne-a spus”am avut un băiat de optsprezece ani care era nebun, ne făcea probleme cu personalul şi îi bătea pe copiii mai mici şi a trebuit să îl ţinem aici pentru că nu voia să meargă acasă şi am preferat să îl ţinem aici decât să îl ştim pe stradă. In cele din urmă am găsit un ONG care să îl ia. Spitalul nu este soluţia. Ar trebui să existe case de grup unde să poată sta. Al doilea pas ar fi ca ei să muncească sau să meargă la şcoală.”¹⁹⁰ Dr. Duiculescu a revenit mai târziu asupra acestei teme adăugând “trebuie să subliniaţi că avem doar puţin timp – unul sau doi ani. Nu mă tem de transmiterea pe cale sexuală. Mă tem însă de folosirea drogurilor intravenoase pentru că asta se va întâmpla pe străzi şi va fi o explozie. Motivul pentru care nu avem atât de multe persoane sero-pozitive între utilizatorii de droguri injectabile este acela că drogurile sunt scumpe şi utilizatorii sunt relativ bogaţi şi educaţi dar preţurile coboară.”¹⁹¹

In timp ce Ioana A., asistenta maternală citată mai sus a reuşit până acum să îl susţină mai departe pe fiul său adoptiv, ea ne-a spus că situaţia altor copii era mult mai precară

Copiii împlinesc optsprezece ani dar nu ştiu care este valoarea banilor sau cum să aibă grijă de propria persoană şi statul nu mai asigură salariul pentru asistentul personal iar acum familia are un alt copil şi nu ştie ce să facă. Atunci ce face familia asistentului maternal? Lasă copilul în stradă? Autorităţile doar ridică din umeri şi copilul ajunge ca o valiză lăsată la uşa ONGului [care a avut anterior grijă de copil]. Cum ar trebui să se simtă copilul în această situaţie?…

Consiliul local şi DPCul trebuie să facă mai mult. Oamenii de pe eşalonul superior nu ştiu ce se întâmplă pe teren. Departamentul pentru plasament poate face mai mult- aşa de multe lucruri se mişcă atât de încet, ai sentimental că nu le pasă. Viaţa nu îi aşteaptă pe aceşti copii. Direcţia pentru Protecţia Copilului ar fi trebuit să gândească lucrurile astea până la capăt de la început. Iar dacă nu au făcut-o, hai să facem acum un plan. Ce se întâmplă mai departe? Intelegem că ţara asta are probleme dar noi suntem una dintre ele şi avem nevoie de un pic de atenţie. Avem nevoie să fim ascultaţi.¹⁹²

Proceduri arbitrare pentru primirea ajutoarelor de stat

România asigură o varietate de subsidii şi de alte beneficii pentru copiii care trăiesc cu HIV dar aplicarea arbitrară şi ineficientă a acestor beneficii, încălcarea confidenţialităţii şi proceduri birocratice dificile împiedică unii copii şi familii care necesită aceste beneficii să le şi primească şi pot genera situaţii care pun în pericol sănătatea copilului. Procedurile pentru accesarea alocaţiilor pentru handicap pentru adulţi sunt chiar mai complexe şi arbitrare decât cele pentru copii.

Majoritatea românilor care trăiesc cu HIV sunt săraci şi ar putea avea nevoie de ajutor pentru a atinge nevoile nutriţionale sporite asociate cu HIV.¹⁹³ Ca o recunoaştere a nevoilor lor, românii care trăiesc cu HIV sunt eligibili pentru o alocaţie de hrană de 67.000 ROL(U.S.$ 2.40) pe zi pentru adulţi. In plus faţa de alocaţia de hrană, persoanele care trăiesc cu HIV pot solicita beneficii şi ca persoane cu handicap. Criteriile pentru pensia de handicap pentru copiii cu HIV sunt largi şi beneficiile includ salariul unui asistent personal chiar şi atunci când situaţia medicală a copilului nu ar necesita unul.¹⁹⁴ In majoritatea cazurilor, asistentul personal al copilului este mama sau unul dintre membrii familiei şi multe familii au ajuns să se bazeze pe aceste beneficii combinate, care ar putea constitui o parte semnificativă a venitului familiei.

Atât alocaţia de hrană cât şi pensia de handicap sunt administrate de primăriile locale, ceea ce a determinat punerea lor în aplicare în mod diferit în diferite localităţi şi a dus în anumite cazuri la întârzieri semnificative în realizarea plăţilor. Paulian Sima, expertul pe HIV/SIDA al Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, a spus Human Rights Watch că beneficiile unui copil se bazează pe o anchetă socială făcută de un asistent social care lucrează pentru primărie dar “problema este că depinde de cât de bine informată este persoana care face ancheta.”¹⁹⁵ Coordonatoarele de proiect de la ARAS au spus Human Rights Watch, “alocaţia de hrană nu este asigurată în toate localităţile iar în unele locuri este dată de două ori datorită numelor diferite cu care alocaţia este menţionată în două legi diferite.”¹⁹⁶ Asistenta maternală a unui copil sero-pozitiv din Constanţa ne-a povestit că

A luat jumătate de an consiliului judeţean ca să înţeleagă legea privind alocaţia de hrană. Am auzit despre lege pe internet şi în alte locuri a fost pusă în aplicare imediat dar a durat şase luni ca ea să fie aplicată aici. Asă că a existat o întrerupere în plăţi. Mamele au dus o petiţie la primărie şi nici unul dintre oficiali nu ştia de lege iar asistenţii sociali trăgeau de timp şi spuneau că nu ştiu. L-am încolţit pe vice-prefect să sune la Bucureşti şi apoi a dat un ordin să se dea banii tuturor persoanelor sero-pozitive.¹⁹⁷

Părintele unui copil sero-pozitiv din Bacău ne-a spus “banii pentru alocaţii au venit târziu anul trecut pentru că persoana care era responsabilă a fost transferată şi a venit un nou funcţionar în loc.”¹⁹⁸

Cerinţe administrative dificile pentru obţinerea alocaţiei de hrană pot crea situaţii negative periculoase care pot pune în pericol sănătatea copiilor. Membrii asociaţiei

 Lizuca din Bacău, au povestit Human Rights Watch,

Pentru a obţine alocaţia de hrană de la primărie trebuie adus un certificat de la spital care să ateste faptul că copilul nu a fost internat sau, dacă a fost internat, numărul respectiv de zile este scăzut din suma totală. Un astfel de certificat trebuie eliberat în fiecare lună împreună cu o declaraţie din partea părintelui care declară că copilul nu a fost internat. Iţi ia o zi să obţii certificatul de la spital, o zi la primărie, o zi la direcţia pentru asistenţă socială şi protecţia copilului. Iţi ia mai puţin timp dacă eşti din oraş dar şi aşa te costă cam 300.000 ROL [US$ 11] să mergi din un loc în altul. Am avut cazul unui băiat care a fost adus la spital într-o stare foarte proastă, când am întrebat-o pe mamă de ce a fost adus atât de târziu a spus “dacă îl aduceam la spital mai devreme, nu aş fi primit alocaţia pentru hrană.”¹⁹⁹

Doctorii cu care am discutat în Bacău au fost de acord şi au spus

Simplul fapt că în fiecare lună există o listă la primărie cu numele [copiilor cu HIV] şi specifică dacă au fost internaţi sau nu creează probleme.  Am avut părinţi care ne sună numai în caz de urgenţă şi chiar şi atunci nu aduc copiii la spital pentru că nu vor să piardă banii [din alocaţia pentru hrană]. Justificarea [primăriei] este că familiile nu au nevoie de bani pentru alocaţia de hrană dacă copilul este în spital. E o economie pentru stat pentu că banii pentru copiii internaţi nu vin la spital pentru a suplimenta alimentaţia lor aici. Acest lucru nu este rezonabil pentru că chiar şi atunci când copilul este internat, părintele tot trebuie să îi aducă mâncare pentru a îmbunătăţi alimentaţia copilului.²⁰⁰

Comisiile complexe pentru evaluarea adulţilor

Pentru a putea beneficia mai departe de subsidiile pentru persoanele cu dizabilităţi, un tânăr sero-pozitiv trebuie să fie re-evaluat de o comisie complexă pentru evaluarea adulţilor. Ca şi comisiile pentru copii, există patruzeci şi şapte de comisii, una pentru fiecare judeţ sau sector, iar comisiile stabilesc gradul de handicap, de la unu la trei, în care primul grad de handicap (gradul de handicap grav) primeşte cele mai multe beneficii. In timp ce copiii cu HIV primesc automat gradul de handicap grav, adulţii trebuie să întrunească criterii mai stricte care ar trebui să ia în calcul şi infecţiile oportuniste.²⁰¹ Persoanele care nu mai întrunesc condiţiile pentru gradul grav de handicap după împlinirea vârstei de optsprezece ani, pierd dreptul de a beneficia de un asistent personal.²⁰²

Conform lui Paulian Sima, expertul pe HIV/SIDA al Autorităţii Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, copiii care trăiesc cu HIV care necesită continuarea sprijinului ar trebui să solicite certificatul de handicap pentru adulţi cu douăzeci-treizeci de zile înainte de împlinirea vârstei de optsprezece ani, o procedură care începe prin vizita persoanei la centrul medical pentru a primi o trimitere la comisiile de evaluare complexă, care apoi solicită o anchetă socială şi în final, are loc o evaluare a persoanei. ²⁰³ Sima a declarat Human Rights Watch că procedura pentru adulţi durează mai puţin  pentru că comisiile petru adulţi se întânesc “de trei, patru ori pe săptămână” şi că “perioada medie este de minimum zece zile şi de maximum treizeci de zile, dacă persoana înţelege de ce documente este nevoie şi dacă vin atunci când au fixată programarea- unii nu o fac, şi dispar.” El a adăugat că “dacă au probleme mentale, ia mai mult timp.” ²⁰⁴

In două cazuri investigate de Human Rights Watch procedura aparent a respectat într-adevăr acest cadru. In ambele cazuri, tinerii trăiau cu părinţi educaţi, foarte implicaţi care ştiau cum să navigheze prin birocraţie. Călin S. (nu este numele său real) în vârstă de optsprezece ani, ne-a spus ‘ procesul pentru comisia de evauare complexă a durat aproape două săptămâni. Durează mai puţin dacă îl mituieşti pe doctor. Nu toţi doctorii cer mită. Documentele necesare pentru ca mama să fie asistentul meu personal au f6st necesare alte teste şi ştampile de la doctori specialişti şi dacă nu îi mituieşti pur şi simplu te poartă din o parte în alta.”²⁰⁵ In cel de-al doilea caz, mama unei fete de optsprezece ani, ne-a spus “am mers la DPC sector 6. Era acolo o femeie extraordinară care a promis că ne ajută. Deci poate să existe şi înţelegere. Voi aştepta să îl primesc luna asta. O să am un certificat pentru handicap grav pentru fata mea pentru o perioadă nelimitată de timp şi mi-au spus că fiica mea va primi pensie şi alocaţia de hrană iar eu pot să fiu asistenta ei personală.”²⁰⁶

O experienţă mult mai comună este aceea că comisia de evaluare complexă pentru adulţi eliberează un certificat de handicap de un grad inferior, care implică mai puţine beneficii. In unele cazuri astfel de decizii pot fi corecte; multe persoane care iau terapia anti-retrovirală pot şi trebuie să fie încurajate să muncească sau să îşi continue studiile.  Problema este că acest tip de decizii de multe ori par a avea la bază prezumţii greşite privind felul în care o persoană care are HIV ar trebui să arate, sau ce ar trebui să poată face, implicând judecăţi morale privind persoanele care trăiesc cu HIV, sau deciziile resping în mod arbitrar evaluările medicale ale gradului de boală realizate de medicii infecţionişti.

Personalul care asigură consilierea psihologică la Institutul de Boli Infecţioase Matei Balş au spus Human Rights Watch că de multe ori au ajutat tinerii care au fost încadraţi în un grad redus de handicap de comisia de evaluare complexă penrtu adulţi, spunând “îi sfătuim să atace deciziile şi după un timp gradul de handicap este schimbat.”²⁰⁷ Personalul de la ARAS din Bucureşti a spus Human Rights Watch că beneficiarii lor de multe ori au avut probleme cu comisiile de evaluare complexă pentru adulţi care par a nu avea suficiente informaţii despre HIV: 

O fată care a fost trecută la comisia pentru adulţi a fost întrebată cu câte persoane s-a culcat pentru că ei asociază HIV cu sexul. Comisia nu ar trebui să pună astfel de întrebări. Legea spune că în comisie ar trebui să fie un preşedinte, doi doctori specialişti de o specialitate medicală adecvată, un psihiatru şi reprezentantul unui ONG, pentru a evalua capacitatea de muncă a persoanei, dar până acum în nici unul dintre cazurile noastre, nu am întâlnit un medic specialist în boli infecţioase şi reprezentantul ONGurilor este acelaşi în toate cazurile şi nu vine de la un ONG care lucrează pe HIV. Uneori decizia doctorului din comisie contravine diagnosticului stabilit de medicul infecţionist. ²⁰⁸

Anica M. (nu este numele său real), în vârstă de nouăsprezece ani, a povestit Human Rights Watch:“în comisia pentru copii era bine. Acum, în comisia pentru adulţi medicii te întrebă “cum te simţi?” sigur că le-am spus ca sunt bine, îmi iau tratamentul şi nu mor! Au tras concluzia că am gradul doi [de handicap]. Am apelat împotriva acestei decizii. Iau pastile de zece ani - sigur că arăt bine.”²⁰⁹

Chiar dacă decizia care stabileşte un grad inferior de handicap poate fi atacată, procesul ia timp şi ar fi aproape imposibil pentru cineva cu educaţie şi abilităţi de viaţă limitate să navigheze prin proceduri fără asistenţă. Mai important decât atât este faptul că acest sitem arbitrar şi de durată creează efectul negativ că persoanele cu HIV încearcă să obţină cel mai grav grad de handicap chiar şi atunci când starea lor le-ar permite să muncească, din cauza impactului potenţial pe care absenţa certificatului ar avea-o în cazul în care starea lor de sănătate s-ar deteriora brusc. Personalul ARAS ne-a spus

In România gradul cel mai grav de handicap ar trebui acordat celor care nu se pot mişca, hrăni singuri, etc. Cu HIV, persoana se poate să nu aibă acel nivel de dizabilitate pentru moment dar e nevoie de trei-şase luni pentru a obţine decizia privind gradul de handicap şi între timp serviciile sociale de urgenţă nu sunt dezvoltate.²¹⁰