Mii de copii ºi tineri români care trãiesc cu HIV înfruntã discriminarea generalizatã care îi împiedicã pe mulþi dintre ei sã meargã la ºcoalã, sã obþinã îngrijirile medicale necesare, sã lucreze sau chiar sã afle informaþii privind starea lor medicalã, a afirmat Human Rights Watch în un raport lansat astãzi.

Eşecul guvernului în combaterea discriminãrii şi promovarea integrãrii a fãcut ca mulþi dintre aceşti copii sã fie vulnerabili la abuz şi la neglijenþe, prost informaþi în legãturã cu sexualitatea şi nepregãtiþi pentru viaþa de adult, a concluzionat Human Rights Watch.

Mai mult de 7.200 de copii şi tineri români între 15 şi 19 ani trãiesc cu HIV. Marea majoritate au fost infectaþi cu HIV între 1986 şi 1991 ca rezultat direct al politicilor guvernamentale care i-a expus la ace de seringã contaminate şi la “micro-transfuzii” în care copiilor mici li se administrau transfuzii cu sânge netestat datoritã ideii greşite cã acest lucru la va îmbunãtãþi starea imunologicã.

Raportul de 111 pagini, “Viaþa nu aşteaptã”: Eşecul României în protejarea şi susþinerea copiilor şi tinerilor care trãiesc cu HIV, documenteazã încãlcãrile drepturilor acestor copii şi tineri la educaþie, sãnãtate, viaþã intimã şi la informaþie. Raportul aratã şi cum autoritãþile nu reuşesc sã protejeze aceşti copii şi tineri în faþa discriminãrii, a abuzului şi neglijenþei.

“Guvernul român ştie de aceşti copii de mai mult de 15 ani dar încã nu are un plan legat de ce o sã se întâmple cu ei atunci când împlinesc 18 ani,” a spus Clarisa Bencomo, cercetãtoare pentru drepturile copilului la Human Rights Watch şi autoarea raportului. “Dacã autoritãþile nu iau mãsuri urgente acum, discriminarea necontrolatã va împinge mult prea mulþi dintre aceşti copii la marginile societãþii.”

Mai puþin de 60 la sutã dintre copiii care trãiesc cu HIV participã în o formã de şcolarizare iar cei care o fac îşi asumã riscul ostracizãrii şi al abuzului din partea profesorilor şi a altor elevi sau chiar darea afarã din şcoalã dacã statutul lor HIV este aflat. Unii dintre ei sunt trimişi în mod greşit la şcoli speciale care au resurse inferioare sau li se interzice accesul la şcoli profesionale în domenii cum ar fi alimentaþia sau coafura, pentru care legea românã stabileşte testarea HIV obligatorie.

Human Rights Watch a descoperit cã existã doctori care în mod frecvent refuzã tratarea copiilor şi a tinerilor care trãiesc cu HIV sau îi hãrþuiesc pentru a-i descuraja de la solicitarea de îngrijiri medicale. Problema este cu adevãrat acutã pentru copiii care necesitã îngrijiri medicale de urgenþã. Este un aspect critic pentru cei care suferã de boli mentale, care nu au acces la îngrijiri clinice dar a cãror sãnãtate poate fi pusã în pericol de condiþiile sub standard din multe dintre facilitãþile de psihiatrie din România.

Intârzierile cu caracter birocratic şi discriminarea împiedicã mulþi dintre copiii şi tinerii care trãiesc cu HIV sã obþinã medicaþia necesarã pentru boli oportuniste. In ciuda angajamentului declarat al guvernului de a asigura accesul universal la terapia anti-retroviralã, întreruperile în distribuirea de anti-retrovirale sunt frecvente în unele judeþe. Doctorii au declarat Human Rights Watch cã politicile stabilite de guvern împiedicã spitalele sã îşi facã rezerve de medicamente care i-ar putea ajuta la compensarea întârzierilor de livrare şi a crizelor de medicamente.

Incãlcãri ale confidenþialitãþii de cãtre personalul medical, autoritãþile şcolare şi angajaþi publici sunt frecvente şi rare ori sunt sancþionate în ciuda consecinþelor dese ori grave pe care astfel de încãlcãri le pot avea pentru copii şi familiile lor. In acelaşi timp, pedepsele severe pentru transmiterea HIV de cãtre o persoanã care îşi cunoaşte statutul exacerbeazã discriminarea şi încurajeazã autoritãþile guvernamentale, poliþia, doctorii şi chiar persoanele private sã se implice în “monitorizarea” ad hoc a copiilor şi tinerilor care trãiesc cu HIV. Riscul anchetelor penale sau al monitorizãrii este disproporþionat mãrit în cazul fetelor şi al femeilor care trãiesc cu HIV. Acest lucru poate avea ca efect faptul cã tinerii sero-pozitivi vor fi mai puþin înclinaþi sã solicite asistenþã şi susþinere în o serie de domenii – de la protecþia din partea poliþiei pânã la îngrijiri de sãnãtate.

Doctorii nu pot informa copiii despre statutul lor HIV fãrã consimþãmântul pãrinþilor, ceea ce împiedicã mulþi copii sã ia decizii informate privind tratamentul lor medical, planurile lor educaþionale şi de angajare şi viaþa lor sexualã. O orã opþionalã de sãnãtatea reproducerii care este organizatã în cursul clasei a şaptea, nu este accesibilã pentru 40 la sutã dintre copiii care trãiesc cu HIV care nu merg la şcoalã şi nici acelor copii şi tineri care sunt activi sexual dar care nu au ajuns încã în clasa a şaptea.

Tinerilor HIV-pozitivi li se poate refuza în mod arbitrar angajarea pentru cã legea românã prevede testarea medicalã obligatorie pentru o serie largã de poziþii pentru care pericolul transmiterii HIV este minim şi nu reuşeşte sã protejeze indivizii de la testele HIV realizate de cãtre angajatorii publici şi privaþi fãrã consimþãmântul informat al celor testaþi. Cazurile de discriminare în muncã sunt dificil de dus în faþa instanþelor şi pot sã atragã şi mai mult atenþia asupra statutului HIV al celor care sunt dispuşi sã facã o plângere deoarece documentele instanþelor nu sunt confidenþiale.

Autoritãþile române rare ori pun în aplicare legislaþia care interzice discriminarea împotriva persoanelor care trãiesc cu HIV şi legea stabileşte puþine sancþiuni reale pentru cei care discrimineazã. Agenþiile însãrcinate cu protejarea copiilor în faþa discriminãrii şi a abuzului nu au personalul calificat pentru monitorizarea, investigarea şi intervenþia în numele copiilor. Copiii şi tinerii care trãiesc cu HIV care raporteazã cazuri serioase de abuz rare ori beneficiazã de asistenþã realã.

Mai mult de 700 de copii care trãiesc cu HIV sunt în plasament în familiile extinse, cu asistenþi maternali, în case de tip familial care sunt organizate de organizaþii neguvernamentale şi în case de tip familial organizate de stat sau în orfelinate. Viitorul lor la împlinirea vârstei de 18 ani este nesigur. In timp ce unii dintre ei ar putea sã fie eligibili pentru extinderea mãsurilor de protecþie, nu existã proceduri care sã îi ajute sã solicite aceastã extindere. Mulþi dintre ei nu vor fi capabili sã se întreþinã dupã împlinirea vârstei de 18 ani fãrã ajutor substanþial.

“România a fãcut un drum lung pentru îndeplinirea angajamentelor sale pentru asigurarea de medicaþie anti-retroviralã pentru cei care o necesitã,” a spus Bencomo. “Dar copiii care trãiesc cu HIV au nevoie de mai mult decât simpla medicaþie. Chiar mai mult decât adulþii, ei au nevoie de protecþie şi de susþinere.”

Human Rights Watch a cerut guvernului român sã protejeze drepturile copiilor şi tinerilor care trãiesc cu HIV astfel:

• Sã asigure accesul lor la educaþie adecvatã, inclusiv informaþie privind sãnãtatea reproducerii şi HIV;
• Sã asigure accesul lor la îngrijiri medicale, inclusiv medicamente şi îngrijiri adecvate pentru cei care suferã de dizabilitãþi mentale sau fizice;
• Sã punã capãt testãrii HIV obligatorii ca o condiþie la angajare;
• Sã punã capãt criminalizãrii transmiterii virusului HIV de cãtre persoanele care sunt informate de statutul lor pozitiv;
• Sã pregãteascã copiii care sunt acum în grija unor asistenþi maternali, în familii extinse sau spitalizaþi pentru viaþa independentã; şi
• Sã asigure servicii adecvate în mod continuu pentru tinerii adulþi care le-ar necesita.

Selecþiuni din mãrturiile prezentate în raport

“Toþi copiii râdeau de mine la şcoalã. Spuneau “Nu-l atinge pentru cã o sã te infectezi şi tu.” Adulþii vedeau asta dar nu au fãcut nimic. O datã am cãzut sub un copac şi nu mã puteam ridica şi i-am rugat pe colegii mei de clasã sã mã ajute dar niciunul nu a fãcut-o şi am rãmas acolo aproape o jumãtate de orã înainte sã reuşesc sã mã ridic. Atunci eram în clasa a şaptea… Mama mea i-a povestit totul profesoarei şi ele le-au spus copiilor sã nu mã mai porecleascã dar nu a fost de niciun folos. In clasa a patra, învãþatoarea m-a lovit în cap cu tocul unui pantof iar mama a vãzut-o când mã lovea. Invãþãtoarea a fost sancþionatã atunci dar acum este înapoi şi predã mai departe.”
– Nicu T. (nu este numele sãu real), 17, Constanþa, 14, februarie, 2006

“Prima datã când am mers acolo [la stomatolog] a fost bine. Apoi i-am spus cã trebuie sã îşi punã mãnuşi pentru cã sunt pozitivã şi ea mi-a spus cã trebuie sã se protejeze şi a refuzat sã mã mai trateze.”
– Anica M. (nu este numele sãu real), 19, Bucureşti, 16, februarie, 2006

“Mama nu se poartã cu mine aşa cum trebuie. Mã bate cu un bãþ şi m-a lovit cu capul de sobã…am petrecut douã sãptãmâni la un vecin şi apoi mama s-a dus la poliþie sã le spunã cã am fugit ca sã stau cu bãieþii şi poliþistul mi-a spus cã nu pot sã plec de acasã pentru cã sunt bolnavã. Au spus cã nu pot sã am un prieten sau sã mã casãtoresc, cã trebuie sã stau în casã”
– Laura K., (nu este numele sãu real), 18, Constanþa, 15, februarie, 2006. Poliþia şi alte persoane din comunitate su aflat care este statutul sãu HIV dupã ce un profesor a fãcut publicã aceastã informaþie confidenþialã în faþa altor elevi.

“E prea mult sã îþi doreşti sã lucrezi în un magazin pentru cã oriunde aş merge mi-ar cere sã le arãt examenele medicale. Asta este o loviturã sub centurã. De ce am nevoie de examen medical ca sã vând pantofi?”
– Anemona D. (nu este numele sãu real), 17, Bucureşti, 18, februarie, 2006